Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Ai spus că nu vei încerca să ne schimbi.

— Am spus că nu voi încerca să vă schimb mai mult decât e necesar.

— De ce e necesar? Războiul e o problemă care ne priveşte pe noi şi pe ceilalţi purceluşi.

— Fii atent, îl avertiză Ouanda. S-a supărat rău.

Înainte de a încerca să o înduplece pe Urlătoare, trebuia să-l convingă pe Uman.

— Dintre purceluşi, voi sunteţi primii noştri prieteni. Vă bucuraţi de încrederea şi dragostea noastră. Niciodată nu vă vom face vreun rău şi nici nu le vom oferi altor purceluşi avantaje pe care să le folosească împotriva voastră. Dar n-am venit doar la voi. Reprezentăm întreaga omenire şi vrem să vă învăţam tot ce ştim. Indiferent de trib.

— Nu reprezentaţi toată umanitatea. Sunteţi pe cale de a duce un război cu celelalte fiinţe umane. Cum poţi afirma că războaiele noastre sunt barbare şi ale voastre nu?

Negreşit că Pizarro, în ciuda defectelor lui, nu se lovise de atâtea probleme în negocierile cu Atahualpa.

— Noi ne străduim să evităm războiul cu celelalte fiinţe umane, spuse Ender. Dar dacă vom lupta, nu va fi un război dezlănţuit de noi, pentru a câştiga avantaje în dauna altora. Ne vom bate pentru voi, încercând să vă câştigăm dreptul de a călători printre stele. Ender ridică mâna cu palma deschisa. Ne-am uitat umanitatea pentru a deveni rameni alături de voi. Îşi făcu cu palma pumn. Pe Lusitania, oamenii, purceluşii şi matca vor fi o singură fiinţă. Toţi umani. Toţi Gândaci. Toţi purceluşi.

Analizând vorbele lui Ender, Uman păstră o vreme tăcerea.

— Vorbitorule, spuse el într-un târziu. E foarte greu. Până la venirea voastră, a fiinţelor umane, ceilalţi purceluşi existau doar ca să-i ucidem, astfel încât în cea de-a treia viaţă a lor să fie sclavi în pădurile care deveneau ale noastre. Pădurea asta a fost cândva un câmp de bătălie şi cei mai bătrâni copaci sunt războinicii care au pierit în luptă. Taţii noştri cei mai bătrâni sunt eroii acelui război, iar din laşi am făcut case. Toată viaţa ne pregătim să câştigăm confruntările cu duşmanii, astfel ca soţiile să poată avea un copac-mamă într-o nouă pădure şi noi să devenim puternici şi măreţi. În ultimii zece ani am învăţat să folosim săgeţi şi să ucidem de la distanţă. Am deprins să facem oale şi să preparăm rădăcina de merdona ca să putem fi mulţi şi tari şi să ducem hrană departe de pădurea-cămin. Ne-a întărit gândul că vom învinge în orice război. Vom împânzi toate colţurile acestei lumi cu soţiile şi mămicile noastre, cu eroii noştri şi, într-o bună zi, vom pleca spre stele. Acesta e visul nostru, Vorbitorule, iar acum îmi spui că vrei să ni-l risipeşti în vânt.

Uman rostise o cuvântare impresionantă. Nimeni dintre cei prezenţi nu reuşi să-i sugereze lui Ender un posibil răspuns. Uman îi convinsese pe mai toţi.

— E frumos visul tău, spuse Ender. Aşa visează orice fiinţă. Asta e dorinţa care se află chiar la originile vieţii: să creşti până când tot spaţiul pe care-l vezi devine parte din tine şi-l controlezi. Se cheamă căutarea măreţiei. Îl poţi împlini în două feluri: trebuie să ucizi tot ce nu e fiinţa ta, înghiţind sau distrugând până nu mai rămâne nimic să ţi se opună. Dar calea asta e greşită. Ar însemna să declari întregului univers: „Doar eu voi fi mare şi pentru a-mi face loc, voi, restul, trebuie să-mi cedaţi ce vă aparţine şi să deveniţi nimic.” Uman, înţelege că dacă ar gândi în felul acesta, fiinţele umane ar ucide toţi purceluşii de pe Lusitania şi şi-ar face din ea un cămin. Ce-ar mai rămâne din visul vostru dacă noi am fi răi?

Uman se strădui să înţeleagă.

— Vad că ne-aţi oferit daruri preţioase, deşi puteaţi să ne luaţi şi puţinul pe care-l avem. Dar de ce ni le-aţi dat dacă nu le putem folosi ca să devenim măreţi?

— Vrem să vă dezvoltaţi şi să călătoriţi printre stele. Vrem să fiţi puternici şi de neînfrânt pe Lusitania, alături de miile de fraţi şi soţii, să vă învăţăm să cultivaţi multe soiuri de plante şi să creşteţi diferite animale. Aceste două femei, Ela şi Novinha, vor munci toată viaţa pentru a crea şi alte plante capabile să reziste aici şi vă vor da orice lucru bun care le va reuşi. Să vă înălţaţi. Dar de ce să moară până şi un singur purceluş din altă pădure pentru ca de aceste daruri sa vă bucuraţi doar voi? Şi de ce să vă simţiţi nedreptăţiţi dacă am oferit aceleaşi lucruri şi altora?

— Dar ce-am câştigat dacă vor fi la fel de puternici ca şi noi?

„La ce altceva m-aş putea aştepta din partea acestui frate?” gândi Ender. „Poporul lui s-a măsurat dintotdeauna cu alte triburi. Pădurea lor nu are cincizeci sau cinci sute de hectare, — e doar mai mare sau mai mică decât a tribului de la sud sau de la vest. În clipele acestea trebuie să fac munca unei întregi generaţii şi să-i arăt o nouă cale de a măsura măreţia poporului său.”

— Rădăcină e măreţ? întrebă el.

— Eu aşa zic, răspunse Uman. E tatăl meu. Copacul lui nu e cel mai bătrân sau cel mai gros, dar nu ţinem minte ca vreun tată să fi avut atât de mulţi copii la aşa scurt timp după plantare.

— Deci, într-un fel, toţi copiii pe care i-a zămislit încă mai fac parte din el. Cu cât are mai mulţi copii cu atât devine mai măreţ. Uman încuviinţă tăcut. Şi cu cât realizezi mai multe în viaţă cu atât îţi faci mai mare părintele, adevărat?

— Da, copacul-tată e onorat când copiii lui izbutesc fapte mari.

— Asta-i altceva, spuse Uman. Toţi ceilalţi copaci măreţi sunt părinţii tribului. Copacii mai mici rămân totuşi fraţi.

Ender simţi nesiguranţa lui Uman. Se opunea acestor idei din cauza ciudăţeniei lor, nu pentru că ar fi fost greşite sau de neînţeles. Începea să înţeleagă.

— Gândeşte-te la soţii, îl îndemnă Ender. Ele nu au copii. Nu pot fi niciodată măreţe, asemeni tatălui tău.

— Vorbitorule, ştii foarte bine că ele sunt cele mai măreţe dintre toţi. Întregul trib li se supune. Când ne conduc bine, tribul prosperă; când creştem în număr şi soţiile devin puternice.

— Chiar dacă nici unul dintre voi nu-i copilul lor.

— Cum s-ar putea aşa ceva? întrebă Uman.

— Şi totuşi voi le sporiţi măreţia. Chiar dacă nu vă sunt mame sau taţi, ele cresc odată cu voi.

— Aparţinem toţi aceluiaşi trib…

— Dar de ce sunteţi acelaşi trib? Aveţi mame şi taţi diferiţi.

— Fiindcă suntem tribul! Locuim în aceeaşi pădure şi…

— Dacă ar veni la voi vreun purceluş din alt trib şi v-ar ruga să-l lăsaţi să rămână ca frate…

— Nu l-am face niciodată copac-tată!

— Dar aţi încercat să faceţi copaci-taţi din Pipo şi Libo.

Uman începuse să respire precipitat.

— Înţeleg. Făceau parte din trib. Veneau din cer, dar i-am simţit ca fraţi şi am încercat să-i transformăm în taţi. Tribul e ceea ce credem. Dacă spunem că se compune din toţi micuţii pădurii şi toţi copacii, atunci acesta este tribul, chiar dacă unii dintre cei mai vechi copaci au crescut din războinicii altor două triburi care au căzut în bătălie. Devenim trib în măsura în care afirmăm că suntem trib.

Ender se minună de inteligenţa acestui mic ramen. Puţini oameni erau în stare să reliefeze o asemenea idee sau s-o extindă dincolo de graniţele înguste ale tribului, familiei sau naţiunii lor.

Uman veni în spatele lui Ender şi se sprijini de el, lăsându-şi toată greutatea pe umerii lui. Simţi respiraţia purceluşului, apoi obrajii li se lipiră strâns şi priviră în aceeaşi direcţie. Ender înţelese imediat: