Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Când voi spune soţiilor această poveste, le voi pricinui o durere atât de înfiorătoare încât strigătele lor vor răsuna ca prăbuşirea copacilor în furtună.

Se întoarse, se ridică în faţa Urlătoarei şi-i spuse câteva cuvinte. Apoi se întoarse spre Ender:

— Acum plecaţi.

— Încă nu am încheiat înţelegerea.

— Trebuie să vorbesc cu soţiile. Cât rămâi aici, la umbra copacului-mamă, nu vor accepta să-i lase pe micuţi fără apărare. Săgeată te va scoate din pădure. Aşteaptă-mă pe povârniş, acolo unde Rădăcină veghează poarta. Dormi dacă poţi. O să le explic înţelegerea şi sper să priceapă că va trebui să tratăm şi cu alte triburi la fel de atent.

Într-un avânt de impetuozitate, Uman atinse cu un gest hotărât pântecul Săvârşitorului.

— Eu fac propriul meu legământ, strigă el. Te voi onora totdeauna, dar nu te voi ucide.

Săvârşitorul întinse mâna şi o puse pe abdomenul călduţ al lui Uman. Sub palma lui, protuberanţele erau fierbinţi.

— Şi eu te voi onora întotdeauna, spuse Săvârşitorul.

— Dacă facem înţelegerea dintre tribul tău şi al nostru, îmi vei da onoarea celei de-a treia vieţi? Mă vei lăsa să sorb lumina?

— Putem s-o facem repede? Adică nu în felul acela lent şi îngrozitor care…

— Şi să devin unul dintre copacii tăcuţi? Să nu fiu tată? Să n-am onoare, să-mi ofere seva doar murdarilor viermi macios şi să dau lemn fraţilor mei când îmi vor cânta?

— Altcineva nu poate să o facă? Unul dintre fraţii care-ţi cunoaşte felul de viaţă?

— Nu înţelegi. Numai aşa va şti tot tribul că s-a rostit adevărul. Ori mă duci tu pe mine în a treia viaţă, ori te duc eu pe tine, ori nu facem înţelegerea. Eu n-o să te ucid, Vorbitorule, dar amândoi vrem să încheiem un tratat.

— O voi face, îi promise Ender.

Uman încuviinţă, îşi retrase mâna şi se răsuci spre Urlătoare.

— O Deus, şopti Ouanda. O să ai curaj?

Ender nu avea ce să-i răspundă. Plecă tăcut pe urmele lui Săgeată, care îi călăuzi pe toţi prin pădure. Novinha îi dădu lanterna şi Săgeată începu să se joace cu ea ca un copil, făcând lumina când mare, când mică, aruncând-o şi învârtind-o printre copaci şi tufişuri, ca zborul dezordonat al unei muşte-sugătoare. Era cât se poate de fericit şi de jucăuş.

Dar în spatele lor se auzeau vocile soţiilor, care îngânau un cântec îngrozitor şi plin de cacofonii. Uman le spusese probabil adevărul despre Pipo şi Libo, faptul că muriseră pentru totdeauna, suferind cumplit, numai ca să nu fie siliţi să cadă în păcat ucigându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze.

— Asta a fost liturghia pentru sufletul tatei, spuse încet Ouanda.

— Şi al tatei, adăugă Novinha, dar ştiau cu toţii că se referea la Pipo, nu la regretatul Venerado, Gusto.

Ender nu participa la discuţia lor; nu-i cunoscuse pe Libo şi Pipo, nu retrăia vechi suferinţe. Gândul îi era doar la copaci. Fiecare dintre ei fusese cândva un purceluş în viaţă. Purceluşii le cântau, le vorbeau şi uneori le înţelegeau graiul, dar el nu era în stare să conceapă aşa ceva. Copacii nu erau şi nu puteau deveni fiinţe. Dacă ar fi ridicat cuţitul asupra lui Uman, purceluşii n-ar fi considerat că-l ucide, dar pentru el ar fi însemnat să rateze singura parte a vieţii lui Uman pe care era capabil să o înţeleagă. Purceluşul Uman era un ramen adevărat, un frate. Copacul lui Uman ar fi însă ceva mai mult decât o piatră de mormânt. Da, atât înţelegea şi ştia Ender.

„Iar va trebui să ucid”, se gândi el, „deşi am promis să n-o mai fac niciodată.”

Simţi mâna Novinhei strecurându-se sub braţul lui. Se sprijini de el.

— Ajută-mă. Sunt aproape oarbă în bezna asta.

— Eu văd bine pe întuneric, se oferi vesel Olhado, care păşea în urma lor.

— Ţine-ţi gura, nătărăule, şopti Ela furioasă. Mama vrea să meargă lângă el.

Amândoi auziră limpede vorbele Elei şi simţiră râsul stăpânit al celuilalt. Novinha se lipi mai strâns de Ender.

— Cred că vei avea tăria să faci ce trebuie, spuse ea încet ca să n-o audă şi ceilalţi.

— Rece şi nemilos? întrebă el. În voce i se strecură o undă de umor negru, dar cuvintele care exprimau adevărul îi lăsară în suflet un gust amar.

— Cu aceeaşi grijă care-ţi trebuie să răsuceşti fierul roşu într-o rană, atunci când acesta este singurul mod de a o vindeca.

Avea tot dreptul să vorbească astfel, fiindcă simţise arsura fierului încins care-i tămăduise rănile cele mai adânci; iar el o crezu şi vorbele îi întăriră inima pentru sângeroasa faptă pe care avea să o săvârşească.

Ştiind ce încercare îl aştepta, n-ar fi crezut că va putea să doarmă. Abia se trezise şi auzi vocea blândă a Novinhei. Îşi aminti că se afla sub cerul liber, întins în iarba capim, sprijinindu-şi capul de genunchii ei. Era întuneric.

— Vin, spuse domol Novinha.

Ender se ridică în capul oaselor. De mult, când era copil, se trezea pe deplin într-o clipă; ce-i drept, pe vremea aceea avea pregătire de soldat. Acum îi trebuiră câteva momente pentru a-şi reveni. Copacul cel mare al celei de-a treia vieţi a lui Rădăcină se ridica la doar câţiva metri depărtare. Iar dincolo de gard, la mică distanţă, pornind din vale şi urcând pantele, se vedeau primele case ale oraşului Milagre, catedrala şi mănăstirea, amândouă aşezate pe coama celui mai apropiat deal.

De partea cealaltă, pădurea şi copacii, de unde coborau Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Săgeată, Ceşti, Calendar, Vierme, Dansatorul-pe-Scoarţă şi alţi fraţi pe care Ouanda nu-i ştia pe nume.

— Pe unii nu i-am văzut niciodată, murmură ea. Probabil că vin de la alte case.

„Vom încheia oare un tratat?” îşi spuse Ender în gând. „Asta-i tot ce mă interesează. Le-a făcut Uman să înţeleagă un nou mod de a concepe lumea?”

Uman purta ceva în braţe, înfăşurat în frunze. Purceluşii aşezară pachetul în faţa lui Ender şi Uman îl desfăcu grijuliu. Era o carte tipărită la imprimantă.

— „Matca şi Hegemonul”, îi şopti Ouanda. Exemplarul dăruit de Miro.

— Tratatul, spuse Uman.

Abia acum văzură că foile erau aşezate pe dos, cu paginile albe spre cer, iar literele nesigure, scrise e mână, jucau în lumina lanternei. Erau mari şi desenate stângaci. Ouanda se cruci.

— Nu i-am învăţat să facă cerneală. Şi nici să scrie.

— Calendar a învăţat să deseneze literele exersând cu băţul în praf, le explică Uman. Vierme a făcut cerneala din balegă de cabra şi macios uscaţi şi pisaţi. Aşa trebuie să arate un tratat, adevărat?

— Da, aprobă Ender.

— Dacă nu-l scriem pe hârtie, fiecare îşi va aminti altceva.

— Aşa e, spuse Ender. Aţi făcut bine că l-aţi scris.

— I-am adus unele modificări. Aşa au cerut soţiile şi ne-am gândit că le veţi accepta. Uman le arătă cu degetul: Fiinţele umane pot încheia tratate cu alţi purceluşi, dar ele să nu difere prin nimic de acesta. Nu aveţi voie să-i învăţaţi lucruri pe care nu le ştim şi noi. Sunteţi de acord?

— Sigur, încuviinţă Ender.

— Asta a fost partea uşoară. Dar dacă nu ne punem de acord asupra regulilor? Dacă nu ne înţelegem unde se termină preeria voastră şi începe a noastră? De aceea Urlătoarea a zis: „Matca să fie judecător între oameni şi micuţi. Oamenii să facă dreptate între micuţi şi matcă, iar micuţii între matcă şi oameni.”

Ender se întrebă dacă vor reuşi. Îşi aminti, lucru imposibil pentru generaţiile de acum, ce îngrozitori erau Gândacii în urmă cu trei mii de ani. Trupurile lor ca de insecte deveniseră coşmarul copilăriei omenirii. Cât de uşor le va fi oamenilor din Milagre să accepte judecata lor?