Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

„Ne vine cam greu, dar nici purceluşilor nu le-a fost uşor.”

— Da, spuse Ender, acceptăm. V-aţi gândit bine.

— Şi încă o modificare, reveni Uman. Ridică faţa spre Ender şi rânji. Arăta înfiorător, fiindcă trăsăturile purceluşilor nu erau făcute pentru a exprima sentimentele la fel ca feţele oamenilor. De aceea ne-a trebuit atâta timp. Cu atâtea modificări…

Ender surâse.

— Dacă vreun trib de purceluşi refuză să semneze tratatul cu oamenii şi atacă un trib care l-a semnat, atunci putem porni la luptă împotriva lui.

— Ce înţelegeţi prin atac? întreba Ender. Dacă interpretau o simplă insultă drept atac, atunci această clauză o va anula pe cea referitoare la interzicerea războiului.

— Prin atac, explică Uman, înţelegem invadarea pământului nostru şi uciderea fraţilor şi soţiilor. Nu-l vom considera atac dacă e vorba de exprimarea intenţiilor de război sau de încheierea unor înţelegeri având în vedere pornirea unuia. Vom socoti că este atac dacă se porneşte războiul fără acordul nostru. Cum noi nu am aprobat niciodată aşa ceva, doar atacul declanşat de un alt trib va fi socotit război. Ştiam că o să mă întrebaţi.

Făcu un semn spre textul tratatului şi, într-adevăr, acesta definea precis ce se înţelegea prin atac.

— Acceptăm şi acest punct. E drept că astfel posibilitatea unui atac nu avea să dispară vreme de generaţii, poate chiar de secole, căci mai era nevoie de mult timp până când tratatul să fie semnat de toţi purceluşii de pe Lusitania. „Da, dar cu mult înainte ca fiecare trib să devină parte a tratatului vor vedea beneficiile exogamiei paşnice şi puţini vor mai dori să fie războinici”, se gândi el.

— Şi ultima modificare, anunţă Uman. Soţiile au făcut-o vrând să te pedepsească pentru că ai impus condiţii atât de greu de acceptat. Dar eu cred că n-o vei considera drept pedeapsă. Pentru că ni se interzice să te ducem în a treia viaţă, după intrarea în vigoare a tratatului, nici oamenii nu vor mai avea voie să-i ducă pe fraţi în a treia lume.

Pentru o clipă, Ender crezu că iertarea venise: nu mai trebuia să facă ceea ce refuzaseră Pipo şi Libo.

— După semnare, accentuă Uman. Vei fi primul şi ultimul om care va oferi darul.

— Aş vrea să… începu Ender.

— Ştiu ce vrei, prietene Vorbitor. Pentru tine e o crimă, dar pentru mine… când unui frate i se dă dreptul să intre în a treia viaţă ca tată, el şi-l alege pe cel mai mare rival sau pe cel mai bun prieten pentru a-i înlesni trecerea. Tu eşti alesul. Pe tine, Vorbitorule, te aştept de când am învăţat Esenţiala şi am citit „Matca şi Hegemonul”. Tatălui meu, Rădăcină, i-am spus de multe ori: „Dintre toţi oamenii, doar el va înţelege.” Apoi Rădăcină m-a anunţat că vei sosi şi vei aduce matca; atunci am ştiut că veniseşi să-mi oferi trecerea, dar numai dacă se dovedea că o merit.

— Meriţi, Uman.

— Uite. Vezi? Am semnat tratatul ca oamenii.

În partea de jos a ultimei pagini fuseseră desenate stângaci, dar cu multă migală, două cuvinte.

— Uman, pronunţă Ender.

Pe celălalt nu reuşi să-l citească.

— E numele adevărat al Urlătoarei, îl lămuri Uman. „Căutătoarea de Stele.” Foloseşte cam stângaci băţul de scris. Soţiile nu-s obişnuite cu uneltele, pe care le folosesc doar fraţii, dar a vrut să ştii cum o cheamă. M-a rugat să-ţi spun că l-a primit fiindcă a privit mereu spre cer. Pe vremea aceea nu înţelesese că aştepta venirea ta.

„Cât de mulţi şi-au pus speranţele în mine”, se gândi Ender. „De fapt, totul stă în puterea lor. A Novinhei, Elei şi a lui Miro, cei care m-au chemat; a lui Uman sau a Căutătoarei de Stele şi a celorlalţi, care s-au temut de sosirea mea.”

Vierme aduse cana cu cerneală, iar Calendar un fel de stilou tăiat dintr-o bucată lungă de lemn crestată la un capăt, cu un rezervor de mici dimensiuni ce reţinea doar câteva picături când era muiat în cană. Ender l-a înmuiat de cinci ori până să-şi termine de scris numele.

— Cinci, remarcă Săgeată. Ender îşi reaminti că numărul cinci le aducea noroc purceluşilor. Fusese o întâmplare, dar dacă ei prefereau să vadă în asta un semn de bun augur, cu atât mai bine.

— Îl voi prezenta guvernatorului şi episcopului nostru, le promise Ender.

— Dintre toate documentele preţuite vreodată de-a lungul istoriei umanităţii, acesta… începu Ouanda.

Dar nimeni nu mai avea răbdare să audă şi continuarea. Uman şi Mâncătorul-de-Frunze împachetară atent cartea şi i-o înmânară, nu lui Ender, ci Ouandei. Cu o limpezime care-l îngrozi, Săvârşitorul înţelese instantaneu ce însemna acest gest. Mai avea ceva de făcut şi trebuia să aibă mâinile libere.

— Acum tratatul e încheiat după modelul oamenilor, spuse Uman, dar numai pentru că cel ce a semnat în numele oamenilor l-a înţeles ca şi purceluşii.

— Atunci se va face aşa cum v-am promis.

Uman întinse mâna şi-l mângâie pe Săvârşitor de la gât înspre pântec.

— Cuvântul frate nu-i o vorbă în vânt. El înseamnă viaţă. Se întoarse către ceilalţi purceluşi: Daţi-mi voie să vorbesc tatălui meu pentru ultima oară înainte de a mă înălţa alături de el.

Doi dintre fraţii necunoscuţi făcură câţiva paşi spre el, legănându-şi beţele pe care le aveau în mână. Porniră alături de Uman spre copacul lui Rădăcină şi începură să lovească în el şi să cânte în limba copacilor… Trunchiul se despică aproape imediat. Destul de tânăr, copacul nu avea trunchiul mai gros decât trupul lui Uman, care pătrunse cu greu înăuntrul lui. Dar încăpu, şi scoarţa se închise. Bătăile îşi schimbară ritmul, dar nu-l slăbiră nici o clipă.

Jane îi şopti la ureche:

— Aud cum rezonanţa bătăilor se schimbă înăuntrul copacului; probabil remodulează sunetul, transformând bătăile într-un limbaj.

Ceilalţi purceluşi se apucară să cureţe solul pentru a face loc copacului lui Uman. Ender observă că avea să fie plantat astfel încât, privind dinspre poartă, Rădăcină să se afle în stânga şi Uman în dreapta. Purceluşii se chinuiau să smulgă din rădăcini iarba capim; nu după mult timp li se alătură şi Quim, apoi Olhado şi, la urmă, Ouanda şi Ela.

Ouanda îi dădu Novinhei tratatul pentru a-l păstra cât timp avea să-i ajute pe purceluşi. Novinha se apropie de Ender şi se opri în faţa lui, privindu-l fix, fără să clipească.

— L-ai semnat Săvârşitor Wiggin. Săvârşitor.

Numele nu-i plăcea nici lui. Îl auzise prea des folosit ca epitet.

— Sunt mai bătrân decât par. Sub numele acesta eram cunoscut când am distrus lumea Gândacilor. Poate că prezenţa acelui nume pe primul tratat încheiat între oameni şi ramen îi va schimba înţelesul.

— Ender, şopti ea. Se aplecă spre el cu tratatul ocrotit la piept; era greu, pentru că înăuntru se afla „Matca şi Hegemonul” pe o faţă a filelor, iar tratatul era scris pe cealaltă. Nu m-am dus niciodată la vreun preot pentru spovedanie, fiindcă ştiam că mă vor dispreţui pentru păcatul săvârşit. Şi totuşi, astăzi, când mi-ai numit toate păcatele, am îndurat pentru ca nu mă dispreţuieşti, ştiu asta. Până adineauri nu înţelesesem de ce.

— Nu dispreţuiesc oamenii pentru păcatele lor. Încă n-am găsit nici unul pe care să nu-l fi văzut şi în mine însumi. Am comis fapte mult mai groaznice.

— Ai purtat atâţia ani povara vinovăţiei omenirii.

— Da, dar nu-i nimic mistic în asta. L-am socotit drept un semn al lui Cain. Nu mi-a adus prieteni însă nici nu s-au găsit mulţi care să-mi facă rău.