Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Mi-a intrat ceva în ochi, îi spuse lui Olhado. Condu-mă până o să pot vedea iarăşi.

Quim se afla deja în preajma gardului.

— Poarta e prea departe! strigă el. Mamă, poţi să-l sari?

Reuşi, dar destul de greu.

— Fără îndoială că Bosquinha o să ne lase să facem o poartă şi aici, îl linişti ea.

Trecuse de miezul nopţii, iar Ouanda şi Ela simţeau că le cuprinde somnul. Ender era la fel de proaspăt. Tratând cu Urlătoarea ore în şir, fusese obligat să stea încordat; structura lui nervoasă reacţionase prompt, ajutându-l să rămână treaz şi chiar dacă s-ar fi dus acasă tot i-ar fi trebuit câteva ore ca să poată adormi.

Acum ştia mult mai precis ce voiau şi ce le trebuia purceluşilor. Pădurea le era cămin şi patrie; nici nu simţiseră vreodată nevoia de a-şi defini altfel proprietatea. Totuşi, de când cultivau ştir, reuşiseră să înţeleagă că şi preeria era un teren folositor şi că era bine s-o ţină sub control. Nu aveau totuşi idee de modul în care se putea măsura pământul. De câte hectare aveau nevoie pentru culturi? Cât teren puteau să folosească oamenii? Întrucât purceluşii nu-şi înţelegeau încă necesităţile, lui Ender îi venea greu să le precizeze. Dar când ajunseră la conceptul de lege şi guvernare, dificultăţile sporiră. Soţiile conduceau; purceluşilor le era limpede acest lucru. În cele din urmă, Ender îi făcu să priceapă că oamenii îşi alcătuiau altfel legile şi că ele se aplicau la problemele umane. Pentru a-i lămuri de ce aveau oamenii nevoie de propriile lor legi, trebui să le explice modul de împerechere al fiinţelor umane. Se distră observând că Urlătoarea se îngrozise auzind că adulţii se împerecheau între ei şi că vorbele bărbaţilor aveau aceeaşi greutate ca şi cele ale femeilor în întocmirea legilor. Ideea de familie şi înrudire în afara tribului era pentru ea „orbire de frate”. Nu avea nimic împotrivă ca Uman să fie mândru de numeroasele împerecheri ale tatălui său, dar în ceea ce le privea pe soţii, ele îşi alegeau taţii exclusiv în funcţie de necesităţile tribului. Singurele entităţi pe care le respectau soţiile erau tribul şi individul.

Până la urmă înţeleseră totuşi că legile umane trebuie aplicate între graniţele aşezărilor umane, iar legile purceluşilor în interiorul triburilor. Stabilirea graniţelor se dovedi o problemă spinoasă. După trei ore de discuţii, se puseră de acord asupra unui singur lucru: legea purceluşilor se aplică în pădure şi toţi oamenii care intră în ea i se supun. Legea oamenilor e valabilă în zona îngrădită iar toţi purceluşii care intră acolo respectă guvernarea umană. Restul planetei avea să fie împărţit mai târziu. Acesta era un triumf neînsemnat, dar se ajunsese măcar la un compromis.

— Trebuie să pricepeţi că fiinţele umane vor avea nevoie de teren deschis, spuse Ender. Acesta nu-i decât un aspect al problemei. Vreţi ca matca să vă înveţe cât mai multe, să vă ajute să extrageţi minereu, să topiţi metale şi să fabricaţi unelte. Dar şi ea va avea nevoie de pământ, şi în foarte scurtă vreme ea va fi mult mai puternică decât fiinţele umane sau micuţii. Oricare dintre Gândaci, le explică el, era perfect disciplinat şi foarte harnic. Îi vor depăşi repede pe oameni prin productivitate şi forţă. După ce matca va fi readusă la viaţă pe Lusitania, părerea ei va trebui să fie respectată în luarea oricărei decizii.

— Rădăcină spune că putem avea încredere în ea, insistă Uman. Traducând apoi spusele Urlătoarei, adăugă: Şi copacul-mamă îi acorda încredere.

— Îi daţi pământul vostru? întrebă Ender.

— Lumea e mare, traduse Uman. Poate folosi toate pădurile celorlalte triburi. Şi voi la fel. Vi le dăm fără să vă cerem nimic în schimb.

Ender schimbă o privire Ouanda şi Ela.

— Asta-i foarte bine, spuse Ela, dar le aparţin?

— Sigur că nu, zise Ouanda. Încă se mai războiesc cu alte triburi.

— Le ucidem noi dacă nu vi se supun, se oferi Uman. Acum suntem foarte puternici. Trei sute douăzeci de copii. Peste zece ani nici un trib nu se va mai ridica împotriva noastră.

— Uman, spune-i Urlătoarei că acum negociem cu acest trib. De celelalte ne vom ocupa mai târziu.

Uman traduse repede, cuvintele rostogolindu-se şi învălmăşindu-se, şi curând primiră răspunsul ei:

— Nu nu nu nu nu.

— Ce nu-i convine? întrebă Ender.

— N-o să discutaţi cu duşmanii noştri. Ai venit la noi. Dacă mergi şi la ei, atunci devii duşmanul nostru.

Chiar în clipa aceea, în spatele lor se văzură câteva lumini şi din adâncul pădurii apărură Săgeată şi Mâncătorul-de-Frunze urmaţi de Novinha, Quim şi Olhado.

— Ne-a trimis Miro, explică Olhado.

— Cum se simte? se interesă Ouanda.

— E paralizat, spuse sec Quim. Novinha scăpase de chinul de a-i spune pe ocolite.

— Nossa Senhora, şopti Ouanda.

— Starea lui se ameliorează, o lămuri Novinha. Înainte de a pleca i-am strâns mâna. A simţit şi mi-a strâns-o şi el. Foarte slab, dar înseamnă că legăturile nervoase nu sunt iremediabil distruse, adică nu toate au fost afectate.

— Nu vă supăraţi, interveni Ender, dar asta-i o conversaţie pe care o puteţi purta şi în Milagre. Eu am alte probleme de rezolvat aici.

— Iartă-mă, spuse Novinha, am venit cu un mesaj din partea lui Miro. N-a putut vorbi, dar mi l-a transmis literă cu literă şi noi am completat spaţiile goale. Folosind avantajele pe care le-au obţinut din relaţiile cu noi, purceluşii pun la cale un război. Săgeţile, numărul lor mai mare… vor deveni imbatabili. După câte am înţeles, Miro susţine că războiul lor nu se poartă doar pentru cucerirea de noi teritorii. Reprezintă şi un prilej pentru amestecul genetic. Exogamie masculină. Tribul învingător foloseşte copacii care cresc din trupurile celor morţi în luptă.

Ender îi privi pe Uman, Măncătorul-de-Frunze şi Săgeată.

— E adevărat, recunoscu Săgeată. Sigur că-i adevărat. Acum suntem cel mai înţelept trib. Vom deveni taţi mai buni decât oricare alţi purceluşi de pe lume.

— Înţeleg, spuse Ender.

— De aceea a insistat Miro să venim la tine chiar în noaptea asta, explică Novinha, înainte de încheierea negocierilor. Trebuie să împiedicăm războiul.

Uman se ridică şi sări în sus de parcă ar fi voit să zboare.

— N-o să traduc aşa ceva, spuse el.

— O s-o fac eu! exclamă Mandachuva.

— Staţi! strigă Ender. Vocea îi era cu mult mai puternică decât până atunci. Toţi făcură linişte imediat, iar ecoul strigătului părea să reverbereze încă printre copaci. Mâncătorule-de-Frunze, nu vreau alt interpret în afară de Uman.

— Cine eşti tu să-mi spui că nu pot vorbi soţiilor? Eu sunt purceluş, iar tu nu eşti nimic.

— Uman, reluă Ender, spune-i Urlătoarei că dacă-i permite Mâncătorul-de-Frunze să traducă discuţia pe care am avut-o noi, oamenii, atunci îl considerăm spion. Şi dacă ea îi îngăduie să ne spioneze, vom pleca imediat acasă şi nu veţi primi nimic de la noi. Voi duce matca pe altă lume ca s-o readuc la viaţă. Înţelegi?

Sigur că înţelese. Ender mai ştia că Uman era încântat. Mâncătorul-de-Frunze încerca să uzurpe rolul lui Uman şi să-i discrediteze atât pe el cât şi pe Ender. După ce Uman termină de tradus, Urlătoarea cântă către Mâncătorul-de-Frunze. Ruşinat, acesta se retrase grăbit în pădure şi rămase, alături de ceilalţi, simplu martor la discuţie.

Dar Uman dovedi că nu era nicidecum o marionetă. Nu lăsă de înţeles că-i era recunoscător lui Ender. Îl privi drept în ochi fără să clipească.