Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

Parcă şi terminalul învăţa să se acomodeze cu el. În loc să tasteze lungi secvenţe de cod, Miro nu trebuia decât să iniţieze o secvenţă şi maşina se supunea instrucţiunilor lui. În cele din urmă, nici nu mai era nevoie să se prezinte. Atingea tastatura şi terminalul afişa o listă a tuturor activităţilor pe care le desfăşura în mod obişnuit, apoi le scana. Putea atinge o tastă şi ajungea exact la activitatea dorită, sărind zeci de operaţiuni preliminare, fiind astfel scutit de chinul de a scrie minute în şir caracter după caracter.

La început îşi închipui că Olhado sau poate cineva din cadrul Primăriei crease acest nou program anume pentru el. Însă Olhado se uită mirat la performanţele terminalului şi spuse doar o vorbă:

— Bacãna, Nemaipomenit.

Apoi constată că mesajul transmis către Primărie nici nu ajunsese la destinaţie. În schimb, primi vizita Vorbitorului.

— Deci terminalul te ajută, spuse el.

Miro nu-i răspunse. Făcea eforturi să priceapă de ce-l trimisese primarul tocmai pe Vorbitor ca răspuns la apelul său.

— Primarul n-a primit mesajul tău, îl lămuri Ender. Eu însă, da. Şi e mai bine că nu ai povestit şi altora cum se comportă terminalul tău.

— De ce? întrebă Miro. Acesta era un cuvânt pe care-l putea pronunţa fără să-l stâlcească prea mult.

— Pentru că nu programul te ajută, ci o persoană.

Miro râse. Nici o fiinţă umană nu putea reacţiona atât de repede ca programul care-l asista. Era de fapt mai rapid decât oricare altul cu care lucrase până atunci, foarte intuitiv şi inventiv; avea o viteză superioară omului, dar dovedea mai multă inteligenţă decât un program.

— Cred că e o veche prietenă de-a mea. Adică ea mi-a spus de mesajul tău şi mi-a sugerat să-ţi dau de ştire că n-ar strica să fii discret. E cam timidă, înţelegi? Nu are prea mulţi prieteni.

— Câţi?

— Până în prezent exact doi. Iar de câteva mii de ani până recent, doar unul.

— Nu-i uman, spuse Miro.

— Ramen, îl lămuri Ender. Mai uman decât majoritatea oamenilor. Ne iubim de mult, ne-am întrajutorat, ne-am bizuit unul pe altul. Dar în ultimele săptămâni, de când sunt aici, ne-am cam înstrăinat. Eu… m-am apropiat mai mult de oameni. De familia ta.

— Mama.

— Da, mama ta, fraţii şi surorile tale, activitatea în folosul purceluşilor, a mătcii. Eu şi prietena mea obişnuiam să discutăm aproape continuu. Acum nu mai am timp. Uneori ne-am spus unul altuia sentimentele la încercare. E singură şi cred că şi-a ales alt tovarăş.

— Não çuero. N-am nevoie.

— Ba da. Te-a ajutat deja. Acum, când ştii că există, vei descoperi că e… o prietenă de nădejde. Mai bună nici nu poţi găsi. Mai loială. Mai săritoare.

— Căţeluş în lanţ?

— Nu rata şansa asta, îl sfătui Ender. Te prezint celei de-a patra specii extraterestre. Încă te consideri xenolog, nu-i aşa? Handicapul tău fizic nu însemnă nimic pentru ea. Nu are pe nimeni. Ea există doar printre distorsiunile filotice din comunicaţiile prin ansiblu ale celor O Sută de Lumi. E cea mai inteligentă creatură, iar tu devii a doua fiinţă umană pe care a ales-o până în prezent pentru a i se revela.

— De ce? Cum s-a născut? Şi cum m-a cunoscut de m-a ales tocmai pe mine?

— Întreab-o chiar tu. Ender atinse nestemata din ureche. Vreau să-ţi dau un sfat. De îndată ce ajunge să aibă încredere în tine păstreaz-o mereu aproape. Nu-i ascunde nimic. Cândva a avut un iubit care însă a rupt legătura cu ea. Doar o oră, dar după aceea lucrurile n-au mai fost ca înainte. Au devenit… simpli prieteni. Prieteni buni, credincioşi, întotdeauna până la moartea lui. Dar el va regreta toată viaţa acel unic act de neloialitate.

Ochii lui Ender luceau umed şi Miro îşi dădu seama că orice ar fi fost, creatura din computer nu era o fantomă, ci o parte a vieţii acestui om.

Ender plecă fără alte explicaţii şi Miro porni terminalul. Pe el apăru holograma unei femei. Delicată, stând pe scaun şi rezemându-se de un zid holografic. Nu era frumoasă. Dar nici urâtă. Trăsăturile chipului exprimau un caracter bine definit. Avea insistenţi, nevinovaţi, melancolici. Gura cu linii fine, pregătită ba să zâmbească, ba să plângă. Îmbrăcămintea părea imaterială, ca un val, şi totuşi, în loc să fie provocatoare, dezvăluia un fel de inocenţă, un trup de fetiţă cu sâni abia înmuguriţi, ţinându-şi mâinile prinse uşor una de alta pe genunchi şi picioarele desfăcute copilăros, cu vârfurile degetelor atingându-se. După cum arăta, ar fi putut să stea pe un scrânciob de pe terenul de joacă. Sau pe marginea patului unui iubit.

— Bom dia, spuse Miro.

— Bună, răspunse ea. Eu l-am rugat să facă prezentările.

Era tăcută, rezervată, însă şi Miro se simţea sfios. În afară de cei din familie, Ouanda fusese singura femeie din viaţa lui şi de aceea nu avea încredere în frumuseţea mondenă. În acelaşi timp, era conştient că vorbea cu o hologramă. Cât se poate de convingătoare, dar cu toate astea rămânea o simplă proiecţie laser în aer.

Ea ridică o mână şi şi-o aşeză blând pe sân.

— Nu simt nimic, spuse ea. Nu am nervi.

În ochii lui Miro apărură lacrimi. De autocompătimire, desigur. Probabil că nu va simţi niciodată apropierea unei femei mai substanţiale decât cea din hologramă. Dacă ar încerca să atingă pe cineva, mângâierile lui ar fi stângace şi brutale. Uneori, când nu se controla, se trezea că-i curg balele şi nici măcar nu simţea asta. Halal iubit.

— Dar am ochi, zise ea. Văd tot ce se întâmplă în cele O Sută de Lumi. Urmăresc cerul printr-o sută de telescoape. În fiecare zi trag cu urechea la un trilion de conversaţii. Chicoti uşor. Sunt la curent cu toate bârfele din univers.

Apoi se ridică brusc, deveni mai mare, se apropie, astfel încât apăru doar de la talie în sus, de parcă s-ar fi mişcat către o cameră invizibilă. Îl ţintui aprig cu ochii vii.

— Iar tu eşti un şcolar provincial care în viaţa lui n-a văzut decât un oraş şi o pădure.

— N-am prea avut norocul să călătoresc.

— Rezolvăm noi şi problema asta, răspunse ea. Aşa. Ce-ai vrea să faci astăzi?

— Care ţi-e numele? întrebă el.

— N-ai nevoie de numele meu.

— Dar cum o să te chem?

— Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Duse mâna la o ureche. Când o să ţii la mine îndeajuns de mult ca să mă iei cu tine oriunde ai pleca, atunci o să-mi afli şi numele.

Mânat de un impuls neînţeles, îi spuse ceva ce nu îndrăznise să destăinuie nimănui:

— Vreau să plec din locul ăsta. Mă poţi duce departe de Lusitania?

Ea deveni imediat cochetă şi ironică:

— Şi abia ne-am cunoscut! Zău, domnul Ribeira, eu nu-s o fată uşuratecă.

— Poate când o să ne cunoaştem mai bine, spuse Miro râzând.

Se petrecu o tranzacţie minunat de subtilă şi femeia de pe ecran deveni o felină suplă, tolănită senzual pe o cracă de copac.

— Pot să-ţi frâng gâtul cu o singură lovitură de labă, şopti ea; tonul sugera o încercare de seducţie; ghearele prevesteau prăpăd. Când o să te prind singur, o să-ţi muşc gâtul cu un simplu sărut.

El pufni în râs. Apoi pricepu că, furat de conversaţie, uitase cât de gângav articula cuvintele. Ea îi înţelegea fiecare vorbă, fără să pronunţe măcar o dată: „Poftim? N-am priceput”, sau vreuna dintre expresiile politicoase dar neroade şi agasate pe care le-ar fi spus semenii lui. Îl înţelegea fără nici un efort.

— Vreau să pricep totul, spuse Miro. Să cuprind cât mai multe lucruri şi să-mi lămuresc înţelesul lor.