Orson Card: Vorbitor în numele morţilor

— Probabil că ai auzit despre disensiunile dintre noi şi Congres.

— Îmi imaginez că te-ai aflat în miezul lucrurilor.

— Aşa s-a întâmplat să fie, spuse Ender. Nu regret că mă aflu aici. Intenţionez să rămân.

Ea dădu din cap şi-şi şterse ochii.

— Da, aşa mi-am închipuit şi eu. Trebuia să vorbesc cu tine ca să fiu sigură. Mă înspăimânta gândul că urma să călătoresc câteva decenii, aşteptând cu sufletul la gură să te întâlnesc, şi la sosire aveam să aflu că ai plecat.

— Ai vrut să mă vezi?

— M-a mişcat prea mult revoluţia voastră. După ce, vreme de douăzeci de ani, m-am ocupat de familie, mi-am educat studenţii, mi-am iubit soţul şi am ajuns să trăiesc în pace cu mine însămi, nu mai credeam că-l voi reînvia pe Demostene. Dar chiar atunci s-a zvonit despre contactele ilegale cu purceluşii şi la scurt timp după aceea am auzit că Lusitania s-a răsculat, oamenii au început să spună cele mai ridicole lucruri şi am simţit izbucnirea aceleiaşi uri vechi de când lumea. Îţi aminteşti de filmele cu Gândacii? Ce groaznici şi ce înfiorători erau? Dintr-o dată, ni s-au arătat filme video ale cadavrelor celor doi xenologi, nu-mi amintesc numele lor, dar erau imagini înspăimântătoare pe toate canalele, aţâţătoare la război. Apoi s-au lansat poveşti despre Descolada, ameninţarea că oricine vine de pe Lusitania poate distruge totul… cea mai cumplită molimă ce se poate imagina.

— E adevărat, confirmă Ender, dar rezolvăm noi şi problema asta. Încercăm să găsim o cale de a împiedica Descolada să contamineze alte planete când vom pleca de aici.

— Adevărat sau nu, până la urmă tot la război se ajunge. Eu încă-mi aduc aminte de el; ceilalţi n-au de unde să ştie. De aceea l-am reînviat pe Demostene. Am dat din întâmplare peste câteva rapoarte şi documente. Flota va fi dotată cu Doctoraşul. Dacă vor, pot să facă fărâme Lusitania. Exact cum…

— Exact cum am făcut cândva şi eu. Nu ţi se pare că-i o justiţie poetică să pierd în acelaşi mod? Cel ce ridică sabia…

— Lasă glumele, Ender! Acum sunt o gospodină în floarea vârstei şi nu mai am răbdare să ascult toate neroziile. Cel puţin deocamdată. Am scris câteva adevăruri neplăcute despre măsurile luate de Congresul Stelar şi le-am publicat sub pseudonimul Demostene. Au început să mă caute. Sunt acuzată de trădare.

— Deci vrei să vii aici?

— Nu singură. Scumpul de Jakt donează întreaga flotă fraţilor şi surorilor lui. Ne-am cumpărat o navă. Se pare că există o mişcare de rezistenţă care ne ajută: o persoană pe nume Jane a derutat computerele pentru ca acestea să ne piardă urma.

— O cunosc pe Jane, spuse Ender.

— Deci ai o întreagă organizaţie la dispoziţie? Am fost extrem de surprinsă când am primit mesajul că pot să-ţi vorbesc. Se ştia că legătura voastră prin ansiblu e întreruptă.

— Avem prieteni puternici.

— Ender, eu şi Jakt plecăm chiar azi. Venim şi cu cei trei copii.

— Primul…

— Da, Syfte, cea pe care o purtam în pântec la plecarea ta, are aproape douăzeci şi doi de ani. O fată încântătoare. Ne însoţeşte şi o bună prietenă, educatoarea copiilor, Plikt.

— Am avut o studentă cu numele ăsta, remarcă Ender, amintindu-şi de discuţiile lor de-acum câteva luni.

— A, da, asta a fost acum douăzeci şi doi de ani, Ender. Nu trebuie să te agiţi, ai aproape douăzeci şi doi de ani la dispoziţie să te pregăteşti pentru sosirea mea. De fapt, vom fi mai mulţi, cred că vreo treizeci. Vom călători în câteva salturi, dintre care primele în cu totul altă direcţie, ca să nu afle nimeni că ne îndreptăm spre Lusitania.

„Va veni încoace. Peste treizeci de ani. Voi fi mai bătrân decât e ea acum. Va veni. Atunci voi avea şi eu o familie. Copiii Novinhei şi ai mei, dacă-i vom avea, toţi mari, ca şi ai Valentinei.”

Şi apoi, gândindu-se la Novinha, îşi aminti de Miro şi de ceea ce sugerase Olhado cu câteva zile în urmă, atunci când găsiseră locul de cuib pentru matcă.

— Te-ar deranja cumva dacă trimit pe cineva să te întâmpine? întrebă Ender.

— Să ne aştepte? În adâncul spaţiului? Nu, nu trimite pe nimeni, Ender… e un sacrificiu prea mare să facă atâta drum când computerele ne pot conduce foarte bine…

— N-o fac doar de dragul tău. E vorba de unul dintre xenologi. Aş vrea să-l cunoşti. A suferit un accident grav. Are leziuni cerebrale; ca o paralizie. După cum susţine o persoană în părerile căreia am toată încrederea, el e… cel mai inteligent om de pe Lusitania, dar nimic nu-l mai leagă de viaţa noastră de aici. Vom avea totuşi nevoie de el mai târziu. Când vei sosi tu. Val, e un băiat de treabă. Ar putea transforma ultima voastră săptămână de călătorie într-o adevărată lecţie din care puteţi afla multe lucruri folositoare.

— Prietena ta ne poate furniza informaţii pentru o asemenea întâlnire în spaţiu? Suntem noi buni navigatori, dar numai pe mare.

— La plecare, Jane va introduce în computerele navei voastre toate informaţiile necesare rutei de zbor.

— Ender, pentru tine vor trece treizeci de ani, dar pentru mine… peste câteva săptămâni ne vom revedea. Începu să plângă.

— Poate vin cu Miro să te întâmpin.

— Nici să nu te gândeşti! exclamă ea. Vreau să fii cât se poate de bătrân şi de smochinit când sosesc. N-aş suporta întâlnirea cu tânărul de treizeci de ani pe care-l văd acum pe terminal.

— Treizeci şi cinci.

— Să fii acolo când ajung! îi ceru ea.

— Bine, încuviinţă el. În ceea ce-l priveşte pe Miro, băiatul pe care ţi-l trimit, să-l socoteşti drept fiul meu.

Valentine clătină solemn din cap.

— Trăim vremuri de restrişte, Ender… Aş vrea să-l avem pe Peter de partea noastră.

— Eu nu. Dacă ar conduce el mica noastră revoltă, ar termina ca Hegemon al celor O Sută de Lumi, iar eu nu vreau decât să fim lăsaţi în pace.

— S-ar putea să nu obţii una fără cealaltă, dar pe tema asta o să mai avem prilejul să ne certăm. La revedere, scumpul meu frate.

Ender nu-i răspunse. O privi lung până când ea zâmbi stângaci şi întrerupse legătura.

Ender nu se văzu nevoit să-l roage pe Miro să plece. Jane îi spusese deja totul.

— Demostene e sora ta? întrebă Miro confuz, dar Ender se obişnuise cu felul lui de a vorbi. I se părea că exprimarea lui se mai ameliorase. Oricum, nu-i era greu să-l înţeleagă.

— Suntem o familie dotată. Sper să-ţi placă Valentine.

— Sper să mă placă şi ea pe mine. Miro zâmbi, dar părea temător.

— Am rugat-o să te considere fiul meu.

— Ştiu. Şi continuă aproape sfidător: Am asistat la discuţie.

Ender simţi că i se strânge inima.

— Trebuia să te întreb. Dar ştii bine că ar fi acceptat, auzi în ureche vocea lui Jane.

Nu amestecul în problemele lui personale îl mâhnea, ci faptul că Jane se apropiase atât de mult de Miro. „Obişnuieşte-te cu situaţia asta”, îşi spuse în gând. „Acum îi poartă lui de grijă.”

— O să ne lipseşti.

— Deja le lipsesc celor care-mi vor duce dorul, spuse Miro, fiindcă mă consideră ca şi mort.

— Avem nevoie de tine viu.

— La întoarcere voi avea tot nouăsprezece ani. Şi aceleaşi leziuni pe creier.

— Vei fi tot Miro cel de acum, un tânăr strălucit, iubit, demn de încredere. Pentru tine am distrus gardul. Nu pentru o cauză măreaţă, ci pentru tine. Să nu ne înşeli aşteptările.

Miro surâse, dar Ender nu reuşi să-şi dea seama dacă strâmbătura de pe chipul lui se datora paraliziei sau era un zâmbet amar şi răutăcios.