Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Crezi că în cazul lui Miro ar fi nevoie de o măsură radicală ca asta?

— Ne aşteaptă probabil un război. Cineva trebuie să ia decizii. Miro e cel mai inteligent bărbat de pe Lusitania şi cel mai potrivit să conducă. Ştii că nu-şi pierde niciodată cumpătul. Nici măcar atunci când tata era în culmea furiei. Pardon, Marcão. Te rog să mă ierţi, tot tată îi pun.

— Să nu-ţi pară rău. În multe privinţe ţi-a fost tată.

— Miro ar chibzui şi ar hotărî cum să acţionăm şi sunt sigur că ar lua cele mai bune decizii. Şi mama s-a bizuit mereu pe el. După cum văd eu lucrurile, când ne va ataca Congresul Stelar vom avea nevoie de Miro. El va studia toate informaţiile, tot ce-am învăţat în anii cât va fi plecat, va pune detaliile cap la cap şi ne va spune ce să facem.

Ender nu se putu abţine. Porni să râdă.

— Deci e o idee neroadă, conchise Olhado.

— Înţelegi situaţia mai bine decât mulţi alţii, îl linişti Ender. Trebuie să mă gândesc, dar e aproape sigur că ai dreptate.

Îşi continuară drumul în tăcere.

— Cred totuşi că m-am trezit vorbind când m-am referit la Miro, murmură Olhado. Nu ştiu ce mi-a venit să fac legătura între Miro şi povestea aceea care probabil că nici nu-i adevărată.

— Ba e adevărată, întări Ender.

— De unde ştii?

— L-am cunoscut pe Mazer Rockham.

Olhado lăsă să-i scape un fluierat de mirare.

— Ce bătrân eşti. Mai venerabil decât oricare dintre copacii de aici.

— Mai bătrân decât oricare dintre coloniile umane. Din nefericire, asta nu m-a făcut şi înţelept.

— Şi eşti chiar acel Ender? Săvârşitorul?

— Tocmai de aceea a devenit parola mea.

— Curios. Înainte de venirea ta aici, episcopul a încercat să ne convingă pe toţi că eşti satana. Quim a fost singurul din familie care l-a luat în serios. Dar dacă ne-ar fi spus că eşti Săvârşitorul, te-am fi omorât cu pietre în praça încă din prima zi.

— Acum de ce n-aţi face-o?

— Te cunoaştem. E cu totul altceva, nu? Nici măcar Quim nu te urăşte acum. Când cunoşti pe cineva cu adevărat nu-l poţi urî.

— Sau poate că nu poţi cunoaşte bine pe cineva decât după ce laşi ura deoparte.

— Asta-i paradox circular? Dom Cristão susţine că majoritatea adevărurilor pot fi exprimate prin paradoxuri circulare.

— Olhado, nu cred că are vreo legătură cu adevărul. E vorba doar de cauză şi efect. Niciodată nu reuşim să le separăm. Ştiinţa refuză să recunoască orice cauză în afară de prima — dobori o piesă de domino şi se prăbuşeşte şi următoarea. Dar când ne referim la fiinţele umane, singurul tip de cauză care contează e cea decisivă, scopul. Ceea ce-şi propune fiecare. De îndată ce înţelegi ce vor de fapt oamenii, nu-i mai poţi urî. Te poţi teme de ei, dar nu-i urăşti, fiindcă găseşti oricând aceleaşi dorinţe şi în adâncul inimii tale.

— Mamei nu-i place ideea că eşti Săvârşitorul.

— Ştiu asta.

— Cu toate astea te iubeşte.

— Ştiu.

— Iar Quim… chiar că-i ciudat, dar acum, când ştie că eşti Săvârşitorul, ţine mai mult la tine, tocmai din pricina asta.

— Fiindcă el e un cruciat, iar eu mi-am câştigat prostul renume câştigând o cruciadă.

— Şi eu…

— Da, şi tu.

— Ai comis mai multe crime decât oricare om cunoscut de istorie.

— Să fii cel mai bun în orice faci, aşa-mi spunea mama întotdeauna.

— Dar când ai vorbit despre tata, m-ai făcut să-mi pară rău pentru el. Îi convinge pe oameni să se iubească unul pe altul şi să-şi ierte greşelile. Cum de-ai putut ucide atâtea fiinţe în timpul Xenocidului?

— Mi-am închipuit că e vorba de un joc. N-am ştiut că totul era real. Dar asta nu mă scuză, Olhado. Chiar dacă aş fi ştiut că bătălia se desfăşoară în realitate, aş fi procedat la fel. Credeam că vor să ne ucidă. Ne-am înşelat, dar nu aveam de unde să ştim adevărul. Clătină din cap. — Numai că eu mai ştiam ceva. Cunoşteam duşmanul. De aceea am şi învins-o pe matcă; o cunoşteam atât de bine sau poate că o îndrăgisem într-atât încât o cunoşteam. Tânjeam să ajung acasă. De aceea i-am pulverizat planeta.

— Iar azi am găsit un loc pentru a o readuce la viaţă. Olhado deveni serios. Eşti sigur că nu va încerca să se răzbune? Nu va dori să nimicească omenirea începând cu tine?

— Sunt la fel de sigur ca şi de orice altceva.

— Adică n-ai certitudine absolută, concluzionă Olhado.

— Dar sunt îndeajuns de sigur ca să-i redau viaţa, explică Ender. Şi asta-i toată certitudinea pe care-o putem avea în orice situaţie. Credem atât cât să acţionăm ca şi cum am fi ales calea adevărului. Când am atins nivelul acesta de certitudine, ea devine cunoaştere. Realitate. Ne punem viaţa zălog pentru ea.

— Cred că tocmai asta faci acum. Îţi pui viaţa zălog considerând că matca e aşa cum îţi închipui.

— Trufia mea e mare. Pun zălog şi viaţa voastră, precum şi a tuturor celorlalţi, şi o fac fără ca măcar să cer părerea cuiva.

— Ciudat, spuse Olhado. Întrebând pe cineva dacă ar încredinţa Săvârşitorului o hotărâre care ar putea afecta viitorul speciei umane aş primi un răspuns negativ. Dar cerându-i să-mi spună dacă ar avea încredere în Vorbitorul în numele Morţilor, aproape fiecare ar zice da. Şi nici măcar n-ar bănui că e vorba de una şi aceeaşi persoană.

— Da, încuviinţă Săvârşitorul. Ciudat.

Nici unul nu râse. Apoi, după câtva timp, Olhado vorbi din nou. Gândurile îi fuseseră furate de problema care îl preocupa cel mai mult

— N-aş vrea ca Miro să fie plecat treizeci de ani.

— Vei avea patruzeci şi doi de ani la întoarcerea lui.

— Iar el va avea aceeaşi vârstă la întoarcere. Douăzeci de ani. Jumătate din vârsta mea. Dacă se va găsi vreodată cineva care să vrea să se mărite cu cineva ai cărui ochi au reflexe metalice, s-ar putea să am şi eu copii. Nici măcar nu mă va recunoaşte. N-o să-i mai fiu frate. Olhado făcu un efort să-şi alunge nodul ce i se pusese în gât. Ar fi ca şi cum ar muri.

— Ba nu. Ca şi cum ar trece din a doua în cea de-a treia viaţă.

— Ca o moarte totuşi, insistă Olhado.

— Dar şi naştere. Dacă tot renaşti, uneori nu strică să mai şi mori puţin.

A doua zi îl chemă Valentine. Degetele începură să-i tremure pe tastatură când trebui să dea instrucţiuni terminalului. Nu era un simplu mesaj, ci o comunicare audio-video în toată regula, prin ansiblu, neînchipuit de costisitoare. Dar nu asta îl mira. În realitate, comunicaţiile prin ansiblu cu cele O Sută de Lumi fuseseră întrerupte. Însemna că era vorba de ceva foarte urgent dacă Jane acceptase stabilirea legăturii. Ender îşi imagină imediat că Valentine putea fi în primejdie. Congresul Stelar ajunsese la concluzia că el avea cu siguranţă un amestec în revoltă şi descoperise legătura lui cu Valentine.

Îmbătrânise. Imaginea holografică evidenţia pe faţa ei ridurile şi arsurile pricinuite de zilele cu vânt tăios şi rece petrecute pe insulele, banchizele şi navele de pe Trondheim. Zâmbetul însă rămăsese neschimbat, iar în ochi îi sclipeau aceleaşi luminiţe. La început, văzând urmele neiertătoare ale anilor asupra chipului surorii lui, Ender amuţi. Şi ea rămase fără grai, pentru că Ender părea acelaşi, ca o amintire ce reînvia trecutul.

— Vai, Ender, oftă ea. Oare am fost şi eu cândva tot aşa de tânără?

— Oare voi îmbătrâni şi eu la fel de frumos?

Valentine râse, apoi plânse. Ender se stăpâni; cum i-ar fi stat să-şi dea frâu liber lacrimilor? Se despărţise de ea cu numai câteva luni în urmă, dar Valentine îi simţise lipsa vreme de douăzeci şi doi de ani.