Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Spune-mi ceva, îl rugă Miro.

— Dacă nu-ţi răspund, are s-o facă ea în locul meu.

— Nu e greu. Vreau doar să ştiu de ce au murit Pipo şi Libo. Pentru ce i-au onorat purceluşii.

Ender văzu dincolo de cuvinte: înţelese de ce ţinea Miro atât de mult să găsească un răspuns. Aflase că era fiul lui Libo doar cu câteva ore înainte de a sări gardul şi de a-şi rata viitorul. Pipo, Libo, apoi Miro; tatăl, fiul şi nepotul, cei trei xenologi care îşi dăduseră viaţa pentru purceluşi. Băiatul ştia că doar înţelegând de ce muriseră strămoşii lui putea să dea un sens propriului său sacrificiu.

Ar fi fost o nenorocire dacă Miro, aflând adevărul, ar fi tras concluzia că nici un sacrificiu nu are sens. De aceea Ender îi răspunse printr-o întrebare.

— Nu ştii de ce?

Miro rosti cuvintele rar şi atent, astfel ca Ender să-i poată înţelege pronunţia chinuită.

— Ştiu, purceluşii erau convinşi că le fac o onoare. Mai ştiu şi că în locul lor puteau muri Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze. În cazul lui Libo, cunosc chiar şi motivul. S-a întâmplat după obţinerea primei recolte de ştir şi aveau mâncare din belşug. Îşi arătau astfel recunoştinţa. În schimb, nu înţeleg de ce n-au făcut-o mai devreme. De exemplu, când i-am învăţat să folosească rădăcina de merdona sau când le-am arătat cum să-şi facă oale şi arcuri cu săgeţi.

— Adevărul? insistă Ender.

Miro pricepu din tonul lui Ender că nu-i va fi uşor să privească adevărul drept în faţă.

— Da, spuse el.

— Nici Pipo şi nici Libo nu meritau onoarea. Soţiile nu răsplăteau pe nimeni pentru recolta de ştir. Realitatea e că Mâncătorul-de-Frunze le convinsese să permită conceperea unei generaţii noi, cu toate că, după ce părăseau copacul-mamă, nu exista suficientă hrană pentru ei. Şi-a asumat un risc imens: dacă s-ar fi înşelat, generaţia aceea de pui ar fi murit. Libo le-a adus recolta, dar Mâncătorul-de-Frunze a fost acela care a declanşat creşterea numerică a populaţiei şi nevoia de hrană.

Miro dădu aprobator din cap.

— Şi Pipo?

— Pipo le-a dezvăluit purceluşilor descoperirea lui. Descolada, care îi ucidea pe oameni, făcea parte din fiziologia lor normală, iar organismul lor folosea transformările care pe noi ne ucideau. Mandachuva le-a spus soţiilor că oamenii nu sunt atotputernici, asemeni zeilor, iar în anumite privinţe sunt chiar mai slabi decât micuţii. Le-a mai spus că puterea oamenilor nu se datora unor elemente inerente — talie, dimensiunea creierului, limbajului — ci mai curând întâmplării că beneficiau de câteva mii de ani de învăţătură în plus. Dacă puteau să dobândească toate cunoştinţele noastre, atunci noi, oamenii, n-am mai avea putere asupra lor. Trebuia recompensată descoperirea lui Mandachuva — faptul că, potenţial, purceluşii erau egali cu fiinţele umane — nu informaţia dată de Pipo, care i-a ajutat să înţeleagă.

— Deci amândoi…

— Purceluşii n-au vrut să-i ucidă nici pe Pipo, nici pe Libo. În ambele cazuri, izbânda a revenit unui pequenino. Pipo şi Libo au murit pur şi simplu fiindcă nu au fost în stare să ridice cuţitul şi să ucidă un prieten.

Miro trebuie să fi sesizat durerea lui Ender, în ciuda eforturilor lui de a şi-o ascunde. Şi Miro răspunse amărăciunii lui Ender:

— Tu, tu eşti capabil să ucizi pe oricine.

— E o calitate cu care m-am născut, acceptă Ender.

— L-ai ucis pe Uman fiindcă ştiai că altfel va trăi o viaţă nouă, mai bună, spuse Miro.

— Da, recunoscu Ender.

— Şi pe mine.

— Da. Trimiţându-te în spaţiu mă simt ca un criminal.

— Dar voi trăi şi eu o viaţă noua şi mai bună?

— Nu ştiu. Te mişti deja ceva mai bine decât un copac.

Miro pufni în râs.

— Deci, pentru că pot umbla, am măcar un avantaj asupra lui Uman, adevărat? Nu trebuie să mă loviţi cu băţul ca să vorbesc. Pe chipul lui Miro apăru apoi o expresie de tristeţe. Cu diferenţa că el poate avea o mie de copii.

— S-ar putea să te înşeli dacă-ţi închipui că toată viaţa o să rămâi necăsătorit.

— Sper să fie aşa cum zici, spuse Miro fără convingere. Apoi, după o lungă tăcere, întrebă: Vorbitorule… ?

— Spune-mi Săvârşitor.

— Săvârşitorule, înseamnă că Pipo şi Libo au murit zadarnic?

Ender înţelese adevărata întrebare: „Suferinţa mea a fost inutilă?”

— Există motive ale morţii mult mai absurde decât acela că nu suporţi ideea de a ucide.

— Dar dacă e vorba de cineva care nu poate nici să ucidă, nici să moară, dar nici să trăiască?

— Nu te amăgi. Într-o bună zi vei fi în stare de toate trei.

În dimineaţa următoare, Miro plecă. Plânseră cu toţii la despărţire. În săptămânile care urmară, Novinhei îi veni greu să stea acasă, căci absenţa lui Miro devenise prea apăsătoare şi dureroasă. Chiar dacă, sfătuită de Ender, încuviinţase din toată inima plecarea lui Miro, i se părea de nesuportat să-şi piardă copilul. Ender începu să se întrebe dacă şi părinţii lui simţiseră o durere asemănătoare când fusese luat de lângă ei şi dus departe. Bănuia că nu. Dar nici nu speraseră că se va întoarce. Acum el însuşi iubea copiii altui bărbat mai mult decât îi iubiseră propriii lor părinţi. Se simţea răzbunat pentru nepăsarea căreia îi căzuse victimă în copilărie. La trei mii de ani distanţă, le va da o lecţie privind modul în care trebuie să se comporte un tată. Episcopul Peregrino îi căsători pe Ender şi Novinha în biroul său.

În schimb, înaintea căsătoriei avu parte de două zile de triumf. În prima zi, Ela, Ouanda şi Novinha îi dăruiră rezultatele ipotezelor şi cercetărilor întreprinse de ele: ciclul complet de viaţă şi structura comunităţii pequenino, masculi şi femele, precum şi o reconstituire plauzibilă a societăţii lor înainte ca Descolada să-i fi legat pe vecie de copacii care până atunci nu constituiseră decât un element al mediului. Iar Ender reuşi să înţeleagă până la capăt cine erau purceluşii şi mai ales cine fusese Uman înainte de a trece în viaţa scăldată de lumină.

Trăi o săptămână printre purceluşi şi în timpul acesta scrise Viaţa lui Uman. Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze o citiră cu atenţie şi o discutară cu el; el revizui şi remodelă textul, apoi îl definitivă. În ziua aceea îi invită pe toţi cei care lucrau împreună cu purceluşii — întreaga familie Ribeira, Ouanda şi surorile ei, numeroşi muncitori care le aduseseră purceluşilor miracolele tehnologiei, călugării-erudiţi ai Ordinului Copiii Minţii, episcopul Peregrino, primarul Bosquinha — şi le citi cartea. Nu era mare. Îi trebui doar o oră. Se strânseră pe deal, la umbra lui Rădăcină care îi apăra acum de razele soarelui, aproape de locul unde copacul lui Uman, nu mai înalt de trei metri, se ridica spre lumină.

— Vorbitorule, recunoscu episcopul, aproape că m-ai convins să devin umanist. Alţii, mai puţin şcoliţi în elocinţă, nu găsiră cuvintele potrivite, nici pe loc, nici mai târziu. Dar tot aşa cum cititorii primei sale cărţi îi înţeleseseră pe Gândaci, din ziua aceea aflară cu toţii cine erau purceluşii şi pricepură că — în ciuda oricăror dezbinări şi suspiciuni — îşi căutaseră neîncetat măreţia.

— De aceea te-am chemat aici, îi explică Novinha. Am visat cândva că voi scrie cartea aceasta. Dar trebuie s-o scrii tu.

— Am jucat un rol mai important în povestea asta decât mi-am propus, spuse Ender. Dar tu, Ivanova, ţi-ai împlinit visul. Munca ta a dat naştere acestei cărţi, iar tu şi copiii tăi m-aţi făcut să mă simt întreg. Altfel n-aş fi fost în stare s-o scriu.