Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Există două rachete de fuziune, una în spate şi cealaltă sub lander. Nu aveţi propulsoare. Nu trebuie să aprinzi motoarele de fuziune decât pentru autoapărare. Repulsoarele resping materialul de bază al Lumii Inelare şi cu ajutorul lor te poţi ridica. Puteţi zbura ca şi cum aţi utiliza un generator de gravitaţie negativă, dar repulsoarele au un design mai simplu, sunt mai uşor de reparat şi de întreţinut. Nu le utiliza acum. Ar respinge zidul şi v-ar propulsa în spaţiu.

Asta explica aparenta panică ce-l cuprinsese pe Chmeee. Avea probleme cu pilotarea landerului. Nu era prea încurajator. Rampa astroportului era acum mult prea jos, iar enervantul zgomot ar decolării aproape dispăruse. Continua să acţioneze sub ei acceleraţia de 4 g… care încetă brusc.

— Ufff! exclamă Louis când landerul reveni la căderea liberă normală.

— Nu trebuie să ne ridicăm prea sus deasupra Zidului de Margine. Caută în chesoane, Louis. Inventariază echipamentul.

— Avertizează-mă şi pe mine când mai faci aşa ceva!

— Promit.

Louis îşi desfăcu reţeaua antişoc şi pluti în josul scării.

Aici, spaţiul era acoperit de chesoane şi de un sas. Louis se apucă să deschidă pe rând uşile. În chesonul cel mai mare, găsi mai mult de doi kilometri pătraţi din ceva ce semăna cu o pânză neagră şi mătăsoasă, precum şi sute de kilometri de cablu negru pe bobine, cuprinzând fiecare câte treizeci de kilometri. Alt dulap conţinea centuri pentru zbor modificate, având doar un mic propulsor şi repulsoare în dreptul umerilor. Două mici şi una mai mare. Cu siguranţă, una fusese prevăzută pentru Halrloprillalar. Louis găsi lanterne-laser, paralizatoare sonice de mână şi un dezintegrator masiv, dar portabil. În acelaşi compartiment, mai găsi televizoare de mărimea pumnului lui Chmeee, prevăzute cu ac de prindere, microfoane miniaturale şi minicăşti (două mici şi una mai mare). Probabil, serveau drept translatoare, având şi computerele necesare încorporate. Dacă ar fi funcţionat prin intermediul computerului de bord, ar fi trebuit să fie mult mai miniaturizate.

Erau şi plăci repulsoare rectangulare mai mari — pentru tractarea unor greutăţi mari prin aer? Bobine cu lanţuri moleculare Sinclair, asemănătoare unor cabluri extrem de fine şi rezistente. Lingouri mici de aur: pentru comerţ? Ochelari cu amplificare luminoasă. Armuri.

— S-a gândit la toate, mormăi Louis.

— Mulţumesc. — Ultimul vorbise dintr-un monitor pe care pământeanul nu-l remarcase până atunci. — Mi-au luat mulţi ani pregătirile.

Louis se săturase să-l întâlnească pe Păpuşar peste tot. Ciudat auzea de sus, de pe puntea de comandă, obiecţiile Kzinului. Însemna că Ultimul susţinea două conversaţii simultane, instruindu-l pe Chmeee asupra comenzilor landerului. Auzi expresia „jeturi de orientare”…

Vocea Kzinului răsună fără aportul microfoanelor:

— Louis, treci la locul tău!

Bărbatul alunecă în sus, pe lângă scări. Abia ajunsese în fotoliul său când Chmeee aprinse motoarele de fuziune. Landerul frână şi rămas plutind chiar deasupra muchiei Zidului de Margine. Culmea acestuia era suficient de lată pentru lander, dar în rest nu mai rămânea mult loc Şi cum avea să se comporte sistemul de protecţie antimeteoritică în acest caz?

Se aflau pe partea de dinăuntru a arcului Lumii Inelare şi cobora spre interior, spre inelul pătratelor de umbră, când o lumină violet inundase astronava Mincinosul . Instantaneu, carcasa acestuia se închisese într-un halou fără timp. Când timpul începuse din nou să curgă, carcasa şi ocupanţii săi se dovediseră a fi rămas intacţi. Numai aripile delta ale Mincinosului , împreună cu propulsoarele şi motoarele de fuziune şi compartimentul instrumentelor de măsură fuseseră volatizate. Iar carcasa cădea liber spre Lumea Inelară.

Mai târziu, au presupus că laserul violet nu era decât un sistem automat de apărare împotriva meteoriţilor. Şi-au închipuit că putea fi plasat pe inelul pătratelor de umbră. Dar totul nu era decât presupunere, n-au aflat nimic în plus despre armele Lumii Inelare.

Sistemul de transport prin Zidurile de Margine era o achiziţie mai recentă. Inginerii Lumii Inelare nu-l luaseră în calcul atunci când programaseră apărarea antimeteoritică. Louis însă văzuse vechi înregistrări ce-l înfăţişau în zilele lui de glorie, pe care le găsise în clădirea abandonată de cei din neamul lui Halrloprillalar. Funcţionase; apărarea antimeteoritică nu trăsese asupra inelelor acceleratorului liniar şi nici asupra astronavelor care le parcurgeau. Cu toate acestea, bărbatul se prinse cu putere de braţele fotoliului, în aşteptarea flamei violete, atunci când Chmeee avea să aşeze landerul pe Zidul de Margine.

Dar aceasta nu venise.

De la o înălţime de o mie şase sute de kilometri — de pe o staţie spaţială, de exemplu — Pământul seamănă cu o sferă uriaşă. Ţinuturile lui se rotesc dedesubt. Detaliile se pierd dincolo de linia orizontului; altele, ascunse până atunci, apar la vedere. Noaptea, strălucirea oraşelor conturează continentele.

Dar de la o distanţă de o mie şase sute de kilometri de Lumea Inelară, lumea este plată şi ţinuturile de acolo sunt toate la vedere, în acelaşi timp.

Zidul de Margine era construit din acelaşi material ca şi fundamentul Lumii Inelare. Louis călcase pe el, în locurile unde erodarea solului îl scosese la vedere. Respectivul material se dovedise a fi de culoare gri, translucid şi teribil de alunecos. Aici, suprafaţa fusese fabricată rugoasă, pentru a uşura tracţiunea. Costumele presurizate îi făceau pe Chmeee şi Louis să se simtă foarte grei. Cei doi se mişcau extrem de precaut. Primul pas urma să fie o frumuseţe.

La baza celor o mie şase sute de kilometri de piscuri alunecoase, se zăreau albii întunecate şi mări: întinderi de apă de la zeci de mii până la câteva milioane de kilometri pătraţi, legate între ele printr-o imensă reţea de râuri, erau răspândite, mai mult sau mai puţin uniform, în peisaj. Pe măsură ce Louis îşi ridica privirea, mările deveneau mai mici… mai mici şi puţin difuze… prea mici pentru a mai fi distinse, până ce marea şi uscatul fertil şi deşertul şi norii se topeau într-o muchie albastră profilată pe negrul spaţiului.

Atât spre stânga, cât şi spre dreapta, se întindea acelaşi peisaj, până ce ochiul descoperea o bandă albastră ce se curba din infinitul de dincolo de orizont. Pe măsură ce Arcada se ridica, se îngusta şi se curba pe deasupra sa, albastrul deschis alterna cu albastrul închis acolo unde o bandă îngustă din Arcadă se pierdea în spatele unui soare mult micşorat.

Această parte a Lumii Inelare tocmai trecuse de maximul distanţei ei faţă de astrul central, dar o stea de tip Sol încă îţi mai putea arde ochii.

Louis clipi şi îşi clătină capul — ochii şi mintea îi deveniseră la fel de confuze. Distanţele acelea puteau să-ţi capteze mintea şi s-o ţină blocată, lăsându-te să priveşti în infinit ore sau zile în şir. Îţi puteai pierde sufletul, hipnotizat de acele dimensiuni. Ce mai însemna un om, în comparaţie cu un artefact atât de uriaş?

Se numea Louis Wu. Nu mai era nimeni ca el pe toată Lumea Inelară. Se agăţă de asta. Uită infinitatea, concentrează-te pe detaliu!

Acolo, la treizeci şi cinci de grade pe Arcadă, remarcase o zonă înceţoşată.

Louis spori factorul de amplificare al ochelarilor. Chiar dacă imaginile erau reproiectate, trebuia să-şi ţină capul aproape nemişcat. Zona se dovedise a fi un ocean, o elipsă care se întindea aproape pe toată lăţimea Lumii Inelare. Oceanul era presărat cu pâlcuri de insule care abia se zăreau printre spărturile norilor.