Larry Niven: Tronul Lumii Inelare

Whand îşi ridică braţele şi se dădu la o parte.

Vala, Kay şi Spash se priviră surprinşi. Dacă războinicii Giganţi ai Ierbii mai puteau lupta… Whand era terminat, stors de vlagă, dar cineva trebuia să reprezinte Oamenii-Maşină.

Îi urmară pe războinici peste miriştea udă.

Forme se ridicară la baza zidului. Doi hominizi goi. Arbaletele şi armele zăngăniseră, în poziţie de tragere. Braţe care-i împing deoparte, voci care răstesc ordine. Nu! Nu sunt Vampiri! O femeie masivă şi un bărbat mititel se ajutau reciproc să rămână în picioare.

Nu erau Vampiri, nu! O femeie din rasa Giganţii Ierbii şi…

— Barok!

Figura lui Sabarokaresh împietrise de teroare. Se uita la Valavirgillin ca şi cum ea ar fi fost stafia, nu el. Pe jumătate nebun, murdar, epuizat, speriat, dar în viaţă.

Credeam că eu sunt obosită! Vala îl plesni peste umăr, bucuroasă să-i simtă carnea tare sub palmă. Unde-i era fiica? Nu-l întrebă asta.

— Probabil că ai multe de povestit. Vorbim mai târziu, da?

Thurl îi ordonă ceva arbaletierului Paroom. Paroom îi trase pe Barok şi pe femeia gigant pe rampă în sus.

Apoi, căpetenia se îndepărtă în grabă de zid şi porni spre tribord, în sensul de rotaţie. Oamenii săi şi Oamenii-Maşină îl urmau, târându-şi picioarele. O noapte de teroare, fără somn şi împerecherile sălbatice îi lăsase pe toţi fără vlagă.

Trecură pe lângă cadavre de Vampiri. Nimic din frumuseţea lor nu supravieţuise după moarte. Un gigant se opri să examineze o femelă străpunsă de săgeata unei arbalete. Spash se oprise şi ea.

Vala îşi reaminti că făcuse la fel, cu patruzeci şi trei de falani în urmă. Mai întâi, miroşi carnea intrată în putrefacţie. Apoi, celălalt miros îţi explodează în creier…

Gigantul Ierbii se aplecă brusc. Ţinea capul coborât şi vomita; după câteva clipe, se îndreptă, dar continuă să-şi ascundă faţa. Spash se ridică brusc, porni împleticindu-se spre Vala şi îşi ascunse faţa pe umerii ei.

— Spash, draga mea, spuse Valavirgillin, n-ai făcut nimic! Ţi s-a părut că vrei să te împerechezi cu un cadavru, dar nu mintea ta te-a îndemnat.

— Nu mintea mea. Vala, dacă nu putem să-i examinăm, nu putem afla nimic despre ei!

— Este o parte din ceea ce îi face atât de temuţi. Plăcerea şi mirosul de carne putrezită nu au loc împreună într-un creier.

Vampirii din apropierea zidului aveau săgeţi de arbaletă înfipte în ei. Cei mai îndepărtaţi fuseseră loviţi de schije sau gloanţe. Vala remarcă faptul că Oamenii-Maşină făcuseră de o sută de ori mai multe victime decât Giganţii Ierbii.

La o distanţă de două sute de paşi depărtare de zid, nu mai găsiră nici un Vampir. Giganţii Ierbii morţi zăceau goi sau pe jumătate dezbrăcaţi, emaciaţi, cu obrajii şi ochii supţi şi cu răni îngrozitoare pe gât, pe încheieturi, pe umeri.

Figura aceea imobilă… Vala o văzuse pe acea femeie fugind în întuneric doar cu câteva ore în urmă. Unde avea rănile? Gâtul îi părea neatins. Braţul stâng era întins pe orizontală, cu încheietura neatinsă; braţul drept atârna de-a lungul corpului… Nu se zărea nici o picătură de sânge pe tunica mototolită… Vala se opri şi îi ridică mâna dreaptă.

Antebraţul era smuls şi plin de sânge. Un bărbat gigant se întoarse clătinându-se, cu faţa spre zid, şi începu să vomite.

Femeie mare, Vampir mic. N-a putut să-i ajungă la gât. Spash are dreptate, avem de învăţat.

Ceva mai încolo, aproape de zona ierburilor înalte, se zăreau câteva elemente de îmbrăcăminte strălucitoare. Vala porni în fugă într-acolo, apoi se opri brusc. Recunoscuse hainele de lucru ale lui Taratarafasht.

Vala le ridică. Erau curate. Pe ele nu exista nici o pată de sânge sau de pământ. De ce fusese Tarfa adusă atât de departe? Unde era acum?

Thurl se depărtase destul de mult. Aproape că ajunsese la iarba necosită. Oare cât cântărea acea armură? Se urcase pe o mică movilă de vreo treizeci de picioare înălţime şi se oprise în vârful ei, aşteptându-i pe ceilalţi să i se alăture.

— Nici urmă de Vampiri, spuse el. Probabil că se ascund pe undeva. Călătorii spun că nu rezistă la lumina soarelui…

— Povestea asta este adevărată, răspunse Kay.

— Atunci, vă zic că au dispărut, continuă Thurl. Nimeni nu-i răspunse.

— Beedj! urlă Thurl din toate puterile.

— Thurl!

Un bărbat se apropie în fugă: matur, mai masiv decât majoritatea, vioi, indecent de vioi.

— Vii cu mine, Beedj! Tarun, vom da ocol şi ne vom întâlni de cealaltă parte. Dacă n-o să fiţi acolo, voi presupune că a trebuit să luptaţi.

— Am înţeles.

Beedj şi Thurl porniră într-o direcţie, în timp ce restul giganţilor o luară în direcţie opusă. Vala ezită pentru o clipă, apoi îl urmă pe Thurl.

Thurl o zărise. Încetini ritmul, pentru a-i da posibilitatea să-l ajungă. Beedj vru să aştepte şi el, dar gestul lui Thurl îl determină să continue.

— N-o să găsim Vampiri vii ascunşi în iarbă. Iarba creşte drept în sus. Noaptea alunecă peste soare, dar soarele nu se mişcă niciodată, niciodată. Atunci, unde se poate ascunde un Vampir de razele soarelui?

— Îţi aminteşti de vremea când soarele s-a mişcat? întrebă Vala.

— Eram copil pe atunci. Au fost vremuri înspăimântătoare.

Nu arăta suficient de înspăimântat, gândi Vala. Louis Wu îi vizitase pe aceşti oameni; dar ceea ce Louis îi spusese lui Valavirgillin, se pare că nu le fusese împărtăşit şi lor.

Este un inel , spusese el. Arcada este o parte a inelului pe care stai acum. Soarele a început să se clatine pentru că inelul este descentrat, în câţiva falani, inelul va atinge soarele. Dar îţi jur că-l voi opri, sau voi muri încercând să fac acest lucru.

Mai târziu, soarele încetase să se mai clatine.

Beedj încă mai înainta în ritm alert, oprindu-se ici şi colo pentru a examina cadavrele; tăia câte un smoc de iarbă cu sabia pentru a vedea ce se ascunde dedesubt; mânca ceea ce tăiase şi îşi continua cercetarea. Degaja mai multă energie decât Thurl. Vala nu remarcase vreo provocare între ei — comandă simplă şi simplă supunere; era, însă, sigură că îl avea în faţă pe următorul Thurl.

Îşi făcu singură curaj să întrebe:

— Thurl, a venit cumva printre voi un hominid necunoscut care pretindea că este dintr-un loc din cer?

Thurl o privi uimit.

— Din cer ?

Cu greu ar fi putut uita, dar trebuia să păstreze secretele.

— Un bărbat vrăjitor cu faţa îngustă şi lipsită de păr, cu piele bronzată, scalp negru şi drept, mai înalt decât semenii mei şi mai îngust în umeri şi şolduri.

Vala îşi ridică două degete, îşi alungi colţurile ochilor, apoi continuă.

— Avea ochii aşa… El a fiert o mare din împrejurimi, pentru a pune capăt plăgii aduse de Florile-Oglindă.

Thurl aprobase din cap tot timpul.

— Lucrul ăsta a fost făcut de bătrânul Thurl, cu ajutorul lui Louis Wu, spuse el. Dar cum de ştii tu asemenea lucruri?

— Am călătorit împreună cu Louis Wu departe, spre babord. Fără lumina soarelui, Florile-Oglindă nu se pot apăra, spunea el. Norii, totuşi, nu s-au împrăştiat niciodată de atunci?

— Niciodată. Noi ne-am sădit iarba aşa cum ne-a învăţat vrăjitorul. Smeerpii şi alţi săpători de tunele prin pământ se deplasau cu mult în faţa noastră. Oriunde am ajuns, am găsit Florile-Oglindă mâncate de la rădăcină. Iarba nu creşte prea bine în această lumină slăbită de nori, aşa că la început a trebuit să mâncăm Florile-Oglindă. Roşii, care-şi păşteau cirezile pe iarba noastră în timpul tatălui meu şi s-au luptat cu noi când am protestat, ne-au urmat în noua câmpie. Culegătorii au vânat săpătorii de tunele. Oamenii Mării s-au retras pe râul pe care Florile-Oglindă puseseră stăpânire.