Larry Niven: Tronul Lumii Inelare

Aveau arbalete ?

Şi lumina dispăru.

Era aglomeraţie în interiorul zidurilor. Giganţii Ierbii, bărbaţi şi femei, îşi descărcau căruţele, făcând destul de des pauze, pentru a mai mânca din iarbă. Priviseră la Oamenii-Maşină ce îşi făceau loc printre ei, căscaseră şi reveniseră la treburile lor. Mai văzuseră vehicule autopropulsate? Vampirii, însă, reprezentau o ameninţare mult mai urgentă.

Deja, oameni protejaţi de armuri din piele se aliniaseră de-a lungul peretelui. Alţii îngrămădeau pământ şi pietre în dreptul deschizăturii, pentru a o astupa.

Vala simţea cum Giganţii Ierbii îi studiau barba.

Erau cam o mie, bărbaţi şi femei în număr egal. În alte părţi, printre Giganţii Ierbii, femeile depăşeau în număr bărbaţii; în plus, aici nu vedea nici un copil. Probabil, câteva sute de femei se ocupau de copii undeva, în clădirile din jur.

O uriaşă formă argintie, neobişnuită, cobora cu paşi mari panta, venind în întâmpinarea lor.

Ajuns la doi paşi de ei, îşi scoase casca zimţată şi dădu la iveală o coamă aurie. Thurl era cel mai mare dintre Giganţii Ierbii masculi. Armura pe care o purta se umfla la fiecare încheietură; nu semăna cu nici un hominid pe care Vala să-l fi văzut vreodată.

— Thurl, începu Kaywerbrimmis, căutându-şi cuvintele, Comerţul de Perspectivă a venit să te ajute.

— Bine. Sunteţi Oamenii-Maşină? Am auzit de voi.

— Imperiul nostru este puternic, dar noi ne extindem prin comerţ, nu prin război. Sperăm să vă convingem să faceţi combustibil pentru noi, precum şi pâine şi alte lucruri. Din iarba voastră se poate produce o pâine bună; e posibil să vă placă şi vouă. În schimb, vă putem arăta tot soiul de minunăţii, cum ar fi de pildă, armele noastre. Aceste pistoale bat mult mai departe decât arbaletele voastre. Pentru distanţe mai mici, avem arzătoare…

— Sunt lucruri care ucid, nu-i aşa? Ce noroc pe noi că aţi venit! Dar şi pe voi, că aţi găsit un adăposti Acum, vă puteţi aşeza armele pe zid.

— Thurl, armele mari sunt montate pe vehicule.

Peretele avea o înălţime de două ori mai mare decât cea a Oamenilor-Maşină. Valavirgillin îşi amintise, însă, un cuvânt local. Rampă.

— Thurl, există vreo rampă care să ducă pe zid? Ar putea susţine vehiculele noastre?

Culorile zilei lăsaseră locul unor nuanţe de cenuşiu. Începuse să plouă. Întinzându-se cu mult deasupra norilor, umbra nopţii acoperise complet soarele.

Nu existase nici un fel de rampă până ce Thurl nu-şi rostise ordinele. Toţi bărbaţii şi femeile îşi întrerupseseră lucrul lor şi începuseră să adune pământ.

Vala remarcă o femeie care se căţărase pe movila de pământ, pentru a-i ghida pe ceilalţi. Era masivă şi avea o voce de spărgea pietrele. Prinsese din zbor şi un nume: Moonwa. Probabil, era soţia principală a lui Thurl.

Carcasa din metal, motorul, precum şi platformele laterale din lemn, groase de-o palmă făceau dintr-un autovehicul un lucru extrem de greu. Rampa avea tendinţa de a se surpa. În cele din urmă, vehiculele fuseseră ridicate unul câte unul cu o latură la zid în vreme ce cealaltă latură era susţinută şi împinsă de zece bărbaţi. Dar cum urmau să le mai coboare ?

Partea superioară a zidului era la fel de lată cât autovehiculele. Sentinelele îi ghidau.

— Îndreptaţi-vă armele spre tribord. Vampirii vin din partea aceea. După ce-şi plasaseră vehiculele, Oamenii-Maşină se adunară să se sfătuiască.

— Whand, Anth, ce părere aveţi? Punem şrapnele în tunuri? S-ar putea să se înfunde. Asemenea accidente se-ntâmplă adeseori.

— Să-i punem pe giganţi să adune pietriş, propuse Anthrantillin. Economisim muniţia noastră. Am putea s-o folosim şi la pistoale. Ne răspândim?

— Asta vor şi giganţii, spuse Whandernothtee.

— Şi mie îmi convine, interveni Kaywerbrimmis.

— Giganţii Ierbii au arbalete, adăugă Vala. Atunci de ce sunt atât de speriaţi? Arbaletele nu au bătaia pistoalelor, dar depăşesc cu mult miasma Vampirilor.

Se priviră surprinşi. Anth îndrăzni o primă ipoteză:

— Mâncători de iarbă…

— Oh, nu-i asta! îl contrazise Whand. Pretutindeni, ei sunt consideraţi luptători fioroşi!

Nimeni nu mai îndrăzni să facă vreun comentariu.

Vehiculele lui Whandernothtee şi Anthrantillin fuseseră împinse în direcţii opuse. Erau aproape invizibile în ploaie şi întuneric, dar Giganţii Ierbii le opriseră.

Kaywerbrimmis stabili îndatoririle.

— Barok, tu rămâi la tun, dar ţine-ţi şi puştile la îndemână. Eu am pistoalele. Forn este la încărcat. — Ea era prea tânără pentru a i se încredinţa o sarcină mai importantă. — Şefa, îţi convine aruncătorul de flăcări?

— Nu vor ajunge niciodată atât de aproape, răspunse Vala. Dar sunt în stare să arunc destul de bine.

— Atunci, aruncătoare şi bombe de mână. Sper că vom ajunge să folosim şi aruncătoarele de flăcări. Ne-ar ajuta să putem arăta şi alte utilizări ale alcoolului. Giganţii Ierbii n-au nevoie de combustibilul nostru, îşi împing singuri căruţele. Vampirii nu sunt inteligenţi, nu-i aşa?

— Cei din preajma Oraşului-Centru nu sunt.

— În majoritatea limbilor, preciză Forn, li se zice vampiri , nu Vampiri . Pentru animale se foloseşte litera mică. Limbajul nu-i interesa prea mult pe Kay.

— Obişnuiesc să dea asalturi, Şefa? Vin într-un val mare?

— N-am luptat cu Vampirii decât o singură dată.

— Oricum, tot mai mult ca mine. Eu am auzit doar poveşti. Cum este?

— Am fost singura supravieţuitoare, spuse Valavirgillin. Kay, crezi că sunt doar poveşti? Ştii să foloseşti bine ştergarele şi combustibilul?

Sprâncenele lui Kay se adunaseră a nedumerire.

— Ce?

Deodată, capul Valei se aplecă în direcţia chemării joase a unei sentinele.

Acum, totul era alcătuit din umbre şi dintr-un sunet care putea fi vântul ce trecea printre corzile întinse ale arbaletelor. Giganţii Ierbii se arătau destul de zgârciţi cu săgeţile lor. Nu aveau prea multe la dispoziţie, acolo unde nu exista o rasă client care să le facă în cantităţi mai mari.

Vala încă nu zărea nimic. Pentru Giganţii Ierbii, nu era atât de întuneric, pentru că aceste câmpii erau căminul lor. O arbaletă şuieră şl ceva albicios se ridică, pentru a cădea imediat alături. Vântul se înteţise… dar nu era vânt.

Un cântec.

— Caută forme albicioase! strigă inutil Forn.

Kay trase, schimbă puşca şi trase din nou.

Se dovedea o idee bună faptul că autovehiculele fuseseră aşezate separat. Lumina pistoalelor era orbitoare. La asta se gândea Vala, în timp ce stelele colorate din ochi i se stingeau. Apoi, femeia se rostogoli sub vehicul şi trase aruncătorul şi sacul cu bombe de mână după ea. Încerca să-şi protejeze ochii de lumina orbitoare provocată de pistoale.

Dar tunul?

Se trăgea peste tot în jurul ei. Îşi întoarse privirea. Acolo se zărea o formă hominidă albicioasă. Apoi, alta. Putea număra mai mult de douăzeci! Una dintre ele căzuse şi celelalte se retrăseseră. În mod sigur, cele mai multe se aflau deja dincolo de bătaia arbaletelor. Cântecul lor o călca pe nervi.

— Tunul! strigă Barok, şi ea apucă să-şi închidă ochii la timp.

Focul reuşea să lumineze miriştea. În apropiere, se zăreau câteva trupuri albicioase, şase… opt. Treizeci sau patruzeci de Vampiri aşteptau în câmp deschis, dar în bătaia puştilor, gândi Vala.

De ce se temeau de Vampiri oamenii care aveau arbalete? Pentru că nimeni nu mai văzuse atâţia la un loc!