Larry Niven: Tronul Lumii Inelare

Louis Wu şi Chmeee coborau în grabă printr-un coridor întunecat. Recepţia era destul de slabă, din cauza iluminatului, dar nici ei nu reuşeau să descopere reţeaua. Ultimul prindea doar frânturi de dialog. Dar le reluase de atunci de mai multe ori.

Louis: „… joc de dominare. Ultimul este nevoit să ne controleze. Suntem mult prea aproape de el şi, teoretic, am putea să-l atacăm.”

Chmeee: „Eu am încercat să găsesc o cale.”

Louis: „Cât de greu? Las-o baltă! Ne-a ignorat un an, apoi şi-a rupt din timpul unui exerciţiu de rutină. De ce să ne pese? Nimic din această transmisie nu justifica graba.”

Chmeee: „Ştiu cum gândeşti tu. Ne ascultă, nu? Dacă reuşesc să mă întorc acasă, n-o să am nevoie de Ultimul pentru a-mi recupera proprietăţile. Te am pe tine. Tu nu impui un preţ.”

Louis: „Exact.”

Ultimul se gândise să-i întrerupă. Dar ce ar fi putut spune?

Chmeee: „Pe mine m-a controlat prin posesiunile pierdute; în schimb, pe tine te avea la mână cu dependenţa ta de curent, pe care, însă, ai reuşit s-o înfrângi. Autodocul din lander a fost distrus. Totuşi, eşti sigur că bucătăria are un program de fabricat Elixir?”

— Se prea poate. Chiar şi pentru tine.

Chmeee îi făcu semn să tacă.

— Dacă, însă, nu-ţi pasă că îmbătrâneşti, nu mai are nimic.

Louis dădu din cap aprobator.

— Te va crede, însă, Ultimul? Pentru un Păpuşar… Nu vreau să te insult, Louis. Sunt convins că spui adevărul. Pentru un Păpuşar, însă, a te lăsa să îmbătrâneşti, echivalează cu o sinucidere.

Louis îl aprobă în tăcere.

— Se cheamă asta justiţie pentru un trilion de crime?

Louis ar fi vrut să amâne conversaţia, dar, până la urmă, se hotărî să-i răspundă:

— Justiţie pentru amândoi. Am să mor de bătrâneţe. Ultimul şi-a pierdut hăţurile… şi-a pierdut controlul asupra mediului înconjurător.

— Dar dacă trăiesc?

— Dacă trăiesc… Mda! Ultimul a făcut toată programarea. Eu n-am putut ajunge în acea secţiune a Centrului de Reparaţie. Era infestat cu arborele vieţii. Eu i-am oferit posibilitatea să împrăştie un jet de plasmă din soare de-a lungul unei fâşii reprezentând cinci la sută din Lumea Inelară. Dacă n-a făcut-o, atunci pot… trăi. Astfel, Ultimul mă stăpâneşte din nou. Şi ceea ce este important, eu reprezint motivul pentru care nu te stăpâneşte pe tine.

— Exact.

— Aşa că hai să-i arătăm lui Louis o înregistrare mai veche, dar să-i spunem că este o transmisie în timp real…

Vântul se înteţise şi paraziţii înăbuşeau vocile.

Chmeee: „Dacă… numerele…”

— …Ultimul le-a coborât…

— …creierul îmbătrâneşte mai repede decât restul corpului tău!

Kzinul îşi pierduse răbdarea, se lăsase pe cele patru labe şi începuse să ţopăie de-a lungul punţii. Oricum, nu mai conta. Erau în afara razei lui de acţiune.

Ultimul izbucni într-un ţipăt de parcă ar fi explodat o uriaşă cafetieră expresso.

În ţipătul său se amestecau note acute şi supratonuri pe care nici o creatură de pe Pământ sau de pe Kzin nu le-ar fi putut auzi şi ale căror armonici purtau o considerabilă cantitate de informaţie. Dezavantajul a două specii abia ieşite din stepă sau coborâte din copac. Proiecte pentru un echipament care să oblige soarele să producă protuberanţe, pe care să le transforme, apoi, în laser, un tun pe măsura Lumii Inelare. Specificaţii pentru computere miniaturizate la nivel cuantic erau răspândite prin cabina Ultimului ca un strat de vopsea. Programe extrem de puternice şi fiabile.

Voi, căzături semisălbatice, corcituri semiinteligente! Cu Protectorii voştri demni de milă, câştigători ai Loteriilor Drepturilor de Naştere, încrucişaţi prin noroc pentru a obţine fiinţe ca Teela, nu dispuneţi de flexibilitate sau de capacitatea de a înţelege, şi nici măcar n-aveţi înţelepciunea de a asculta. Eu i-am salvat pe toţi, eu, cu softul navei mele!

Un ultim tremur, şi Ultimul era din nou calm. Nu greşise nici un pas. Înapoi unul, plecăciune, în timp ce Conducătorul de moment angajează mirii în quadret: şansa de a bea puţină apă, atât de necesară. Un cap coborâse pentru a suge, celălalt se ridicase pentru a urmări dansul: uneori, era nevoie de o anumită variaţie.

Devenise Louis Wu senil? Atât de repede? Trecuse deja de două sute de ani. Pe unii oameni, Elixirul îi ajuta să rămână sănătoşi şi cu mintea întreagă până aproape de cinci sute de ani, uneori chiar mai mult. Lipsit de acest medicament miraculos, Louis Wu putea să îmbătrânească mai repede.

Iar Chmeee avea să dispară.

Nu conta. Ultimul se afla în cel mai sigur loc imaginabil. Astronava sa era îngropată sub kilometri cubi de magmă răcită, în apropierea Centrului de Reparaţie al Lumii Inelare. Nimic nu se dovedea urgent. Putea să mai aştepte. Existau Bibliotecarii. Ceva urma să se schimbe… În plus, mai exista şi dansul.

Norul acoperea cerul precum o placă cenuşie de piatră. Iarba galbenă arăta ofilită: prea multă ploaie şi prea puţin soare. Fără-ndoială, soarele se afla chiar deasupra capului, iar Arcada era încă la locul ei, dar Valavirgillin nu le mai văzuse de douăzeci de zile încheiate.

Vehiculele rulau prin burniţa neîntreruptă şi prin iarba înaltă, cocoţate pe roţi de înălţimea unui om. Vala şi Kay călătoreau pe bancheta din faţă, iar Barok stătea deasupra lor, pe post de tunar. Fiica lui, Forn, dormea sub o foaie de cort.

Putea fi orice zi… orice oră…

— Asta căutaţi? le atrase Sabarokaresh atenţia.

Valavirgillin se ridică în picioare pe locul ei. Zări doar zona în care imensitatea de iarbă era înlocuită de o imensitate de mirişte.

— Ei lasă urmele astea, spuse Kaywerbrimmis. Ar trebui să le vedem sentinelele, sau vreo echipă de recoltare. Şefa, nu înţeleg, însă, de unde ştii că vom întâlni Giganţii Ierbii prin locurile astea. Eu, unul, nu am fost niciodată atât de departe spre tribord. Iar tu eşti din Oraşul-Centru, nu-i aşa? Asta înseamnă o sută de zile de mers spre babord.

— Am auzit şi eu, răspunse Valavirgillin.

Bărbatul nu mai insistă. Secretele unui comerciant reprezentau un bun personal.

Ajunseră la mirişte şi cotiră. Vehiculul rula acum mai repede. Spre dreapta, se întindea miriştea, iar spre stânga — iarba înaltă până la umeri. Departe, în faţă, se roteau şi coborau în picaj multe păsări. Păsări mari şi negre: gunoierii.

Kaywerbrimmis îşi atinse armele, pentru a prinde curaj. Butoiaşele cu încărcare frontală erau mai lungi decât braţul său. Masivul Sabarokaresh se aşeză mai bine în turelă. În partea superioară a cabinei era montat tunul, de care se putea să aibă nevoie. Celelalte vehicule patrulau spre stânga şi spre dreapta, acoperind vehiculul lui Kay, în aşa fel încât acesta să poată investiga în siguranţă.

Păsările continuau să se rotească în depărtare. Pretutindeni, se împrăştiaseră pene negre. Douăzeci de păsări mari, îndopate, ce abia mai puteau zbura. Oare cu ce s-or fi hrănit atâtea?

Cadavre. Micuţii hominizi cu cranii ascuţite zăceau fie în mirişte, fie în iarba înaltă, aproape lipsiţi de carne. Erau sute de leşuri! Puteau fi copii, deşi, probabil, pruncii lor arătau şi mai mici.

Vala căuta ceva de acoperit. Într-un ţinut străin, nu puteai să ştii care dintre hominizi erau inteligenţi.