Larry Niven: Tronul Lumii Inelare

Era bizar, nebunesc. Cum se puteau hrăni atâţia?

Ce din Grupul Mobil de Comerţ muriseră într-un turn dintr-un oraş pustiu, cu patruzeci şi trei de falani în urmă. În noaptea aceea, nu luptaseră cu mai mult de cincisprezece. Şi nu omorâseră mai mult de opt. Toţi ceilalţi muriseră, şi numai o întâmplare o salvase pe Valavirgillin.

Îşi aduse aminte de cântecul ce plutea peste stradă. De Vampirii palizi, goi, frumoşi. De teroare. Grupul Mobil deschisese focul de la ferestrele etajului zece şi fuseseră postate sentinele de-a lungul scărilor de coborâre. Una câte una, sentinelele dispăruseră, apoi…

— Vântul bate cum trebuie, spuse Kay.

— Tunul! strigă Barok.

Femeia îşi strânse pleoapele, ca să blocheze lumina. Tunul lui Barok bubui, apoi răsună altul în depărtare, abia auzit.

— Ar putea să ne încercuiască, rosti Barok, cu voce stinsă.

— Nu sunt conştienţi, îl încurajă Kay.

Spre stânga, un alt tun îndepărtat bubuise. Apoi, în dreapta, altui.

Vampirii nu aveau nici o unealtă, nu purtau haine. Cel ce apuca să examineze un cadavru al unui asemenea specimen descoperea prea mult păr de un superb blond deschis în jurul unui craniu mic şi plat. Ei nu construiau oraşe, nu formau armate, nu inventaseră mişcările de învăluire.

În schimb, luptătorii de pe zid nu mai conteneau să ochească şi să tragă săgeţi în întuneric, în toate direcţiile.

— Kay? Au nasuri. Barok privea în jos spre el.

— Ce-ai spus?

— Nu au un plan de luptă, interveni Valavirgillin. Pur şi simplu, evită mirosul emanat de o mie cinci sute de giganţi, produs de un sistem sudoripar primitiv. Acelaşi miros i-a adus aici! Dacă vor pleca din bătaia vântului, n-or să mai fie deranjaţi. Atunci, noi vom fi în bătaia vântului ce vine dinspre ei.

— Am să-i cer lui Whandernothtee să-şi deplaseze vehiculul pe partea cealaltă, spuse Barok şi porni în fugă.

— Cârpe şi alcool! strigă Vala după el.

— Ce anume? întrebă bărbatul întorcându-se din drum.

— Pune combustibil pe un ştergar, doar umezeşte-l. Apoi leagă-l în jurul nasului. Îndepărtează miasma. Spune-i şi lui Whand!

— Încă mai am ţinte aici, spuse Kay de undeva, de deasupra. Şefa, nu sunt în raza de bătaie. Du-te să-i spui lui Anth să se mute. Spune-i şi despre ştergar şi combustibil. S-ar putea ca nici Giganţii Ierbii să nu ştie. Şefa, îţi aminteşti că voiam să le arăt unele utilizări ale combustibilului?

Idiotul . Vala stropi un ştergar pentru sine şi pregăti încă două, pe care le luă cu ea. Era posibil ca lucrurile să se precipite.

Din cauza golurilor ce se căscau de ambele laturi ale zidului, trebuia să păşească cu grijă în întuneric. Ploaia încetase. Cântecul Vampirilor plutea în aer. Vaporii de alcool pe care îi inhala din ştergarul legat în jurul feţei îi provocau ameţeli.

Auzi în depărtare, „Tunul”. Închise ochii, în aşteptarea bubuitului. Apoi se îndreptă spre o umbră pătrăţoasă şi strigă.

— Anthrantillin!

— E ocupat, Vala. — Era vocea lui Taratarafasht.

— Va fi şi mai ocupat, Tarfa. Vampirii ne-au înconjurat. Scoate-ţi ştergarul, stropeşte-l cu alcool, şi leagă-ţi-l peste gură. Apoi, mută vehiculul cu şaizeci de grade pe cerc.

— Valavirgillin, eu primesc ordine numai de la Anthrantillin!

Femeie proastă.

— Mută vehiculul unde ţi-am spus, pentru că altfel o să staţi amândoi de vorbă cu Demonii! Dă-i un ştergar şi lui Anth. Dar, mai înainte, dă-mi o carafă de alcool pentru giganţi.

Pauză.

— Bine, Valavirgillin, sosi în cele din urmă răspunsul. Ai suficiente ştergare?

Carafa cu alcool era grea. Valavirgillin devenise extrem de conştientă de faptul că nu avea nici o armă cu ea. Se mai relaxă puţin abia când zări forma uriaşă din faţa sa.

Gigantul Ierbii nu se întoarse.

— Cum merge apărarea, Valavirgillin?

— Ne înconjoară. O să-i miroşi în câteva minute. Leagă-ţi asta…

— Pfff! Ce pute aşa?

— Alcoolul. El pune în mişcare vehiculele noastre, iar acum ne-ar putea salva. Leagă-ţi asta în jurul gâtului.

Gardianul nu se clinti, şi nici nu se întoarse s-o privească. Nu avea de gând să insulte un oaspete străin. Deci: Valavirgillin nu vorbise .

Vala nu avea timp de şarade.

— Îndrumă-mă spre Thurl!

— Dă-mi cârpa!

Vala i-o îndesă în mână. Gardianul fornăi a dezgust, dar şi-o legă la gât. Apoi, îi arătă ceea ce ea văzuse deja: armura lucitoare a Taurului.

Taurul observase cârpa din mâinile ei şi se dăduse un pas înapoi, din cauza putorii.

— La ce bun?

— N-ai auzit ce se spune despre Vampiri?

— Poveştile au ajuns şi la noi. Vampirii mor destul de uşor şi ei nu gândesc. În rest… ar trebui să ne acoperim şi urechile cu cârpa?

— De ce?

— Ca să nu ne mai cânte morţile.

— Nu sunetul. Miasma!

— Miasma?

Giganţii Ierbii nu erau idioţi, ci pur şi simplu… nu avuseseră noroc. Mai întâi, cineva trebuia să supravieţuiască unui atac al Vampirilor. Dacă cel ce supravieţuia era un copil, el nu avea să ştie de ce muriseră toţi adulţii. Ea sau Kay, sau altcineva, ar fi trebuit să ridice acest subiect, chiar dacă fuseseră foarte grăbiţi.

— Vampirii emană un miros de împerechere, Thurl. Plăcerea în tine creşte, creierul se opreşte şi eşti pierdut!

— Spui că mirosul combustibilului vostru rezolvă problema? Nu apare, în schimb, alta? Am auzit de voi, Oamenii-Maşină, şi de imperiul vostru, al alcoolului. Îi convingeţi pe hominizii din alte specii să fabrice alcool pentru vehiculele voastre. Apoi, aceştia învaţă să-l bea. Atunci, prind scârbă de muncă, de jocuri, chiar şi de viaţă, îi interesează doar alcoolul şi mor de tineri.

Vala izbucni în râs.

— Mirosul degajat de Vampiri face toate astea mai înainte de a apuca să răsufli de o sută de ori.

Totuşi, Thurl avea ceva dreptate. Ne putem permite ca arbaletierii să se îmbete în timp ce Vampirii înconjoară zidurile ?

— Este combustibilul mai bun? Să încercăm cu ierburi puternic mirositoare…

— Când o să aduni ierburile astea? Avem alcoolul acum, nu mâine.

Taurul se îndepărtă de ea şi strigă câteva ordine. Majoritatea bărbaţilor erau de acum pe zid, dar femeile începură să se agite. Imediat, fură aduse baloturi de cârpe. Femeile se urcară pe zid şi se aşezară de-a lungul culmii lui, până la vehicule. Vala aştepta, fremătând de nerăbdare.

— Vino! bubui vocea Taurului şi gigantul intră primul într-o construcţie de pământ, a doua ca mărime.

Clădirea era alcătuită dintr-o ţesătură întinsă peste partea de sus a unui perete din pământ cu un pilon central. Aici se aflau căpiţe mari de iarbă uscată, dar şi alte plante cu mii de arome. Taurul îi sfărâmă câteva frunze sub nas. Vala se retrase un pas. Mirosi precaut o altă frunză. Apoi, alta.

— Încercaţi toate astea, dar încercaţi şi cu alcool, conchise ea. Vom afla care a avut efectul cel mai bun. De ce le-aţi adunat?

Taurul zâmbi.

— Pentru savoare — sunt piperpraz şi minch. Le mănâncă femeile, ca să-şi facă laptele mai bun. Ai crezut că noi mâncăm doar iarbă? Dacă este pălită sau puţin putrezită, avem nevoie de ceva pentru a-i drege gustul.

Taurul apucă un braţ zdravăn de plante şi ieşi strigând. „Putea fi auzit până în Oraşul-Centru”, gândi ea. Vocea sa şi a femeilor sale, dar şi tropotul picioarelor solide care urcau.

Vala îşi umplu din nou carafa cu alcool şi urcă şi ea după ceilalţi.