Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— Pe ştergarele din cort am frecat frunze de minch, spuse el. Bun venit tuturor!

Culegătorii ajungeau până la antebraţul celor din specia Oamenii-Maşină şi până la buricul lui Beedj şi al Moonwei. Feţele lor ascuţite erau lipsite de păr, iar când zâmbeau li se vedeau toţi dinţii — un zâmbet un pic exagerat. Purtau tunici din piele tăbăcită de smeerp, cu blana bej pe dinafară şi decorate extravagant cu pene. În cazul femeilor, Perilack şi Coriack, modelul format de pene semăna cu nişte mici aripioare. Ele trebuiau să meargă cu mai multă precauţie pentru a le proteja. Manack şi Silack semănau destul de mult cu femeile. Îmbrăcămintea lor era diferită — şi ea era acoperită cu pene, dar braţele le rămâneau libere, pentru activitate. Sau pentru luptă.

Ploaia cernea mărunt, suficient pentru a-i trimite pe Oamenii-Maşină în cort. Vala remarcă straturile groase de iarbă împrăştiate pe sol. Iarba ce servea drept culcuş şi hrană pentru această rasă de uriaşi. Îşi opri partenerii până ce îşi scoaseră sandalele.

Deja devenise atât de întuneric încât Vala abia mai remarca feţele. Rishathra ar fi putut să înceapă.

Dar nu pe un câmp de luptă.

— A fost o afacere proastă, spuse Perilack.

— Câţi aţi pierdut? se interesă Whandernothtee.

— Aproape două sute, până acum.

— Noi am fost numai zece. Patru au dispărut. Pe Sopashintay şi Chitakumishad i-am lăsat de gardă deasupra, cu tunurile. Barok îşi revine după o noapte de coşmar.

— Omul reginei noastre s-a dus cu femeia lui Thurl ca să aducă alţi hominizi pentru tranzacţie. Dacă… — Ochii micii ai femeii clipiră rapid. — … dacă domnii nopţii nu vorbesc, atunci alte voci ni se vor alătura mâine.

Legendele afirmau că Demonii aud orice cuvânt care li se adresează, dacă — spun unii — acestea nu sunt rostite la lumina zilei. Demonii ar fi putut să fie pretutindeni în jurul lor chiar acum.

— Ar putea omul reginei să risheze cu adevărat cu tovarăşii lui de călătorie? întrebă Kay.

Cei patru Culegători chicotiră. Beedj şi Moonwa izbucniră în râs. Femeia mai micuţă, Perilack, fu cea care îi răspunse.

— Dacă femeia gigant va sesiza acest lucru… Dimensiunea contează. Dar voi şi noi am putea face ceva împreună.

Perilack şi Kaywerbrimmis se priviră reciproc, ca şi cum ar fi fost animaţi de aceleaşi gânduri. Mica femeie îl prinse pe Kay de cot; braţul acestuia îi mângâie penele.

— Presupun că le aduni pe toate într-un timp mai scurt decât cel rezervat perioadei de folosinţă! sugeră el.

— Nu, spuse ea, pieile se strică repede. Putem să facem comerţ cu puţine, nu cu multe.

— Dar dacă noi am găsi o cale de a amâna alterarea?

Din timp în timp, Valavirgillin prindea în aer câte un iz neplăcut de câmp de luptă şi râgâia. În schimb, mirosurile nu ajunseseră şi la Kaywerbrimmis. Nu şi la el! Kay se afla într-o dispoziţie comercială. Mintea sa era într-un loc unde câştigul şi pierderile constituiau o problemă de numere, unde disconfortul era o jenă pe care nu şi-o putea permite, unde un imperiu supravieţuia pentru că gunoiul unui hominid era stratul de minereu al altuia.

Se instalase noaptea deplină. La lumina slabă a Arcadei, Vala remarcă un zâmbet larg pe faţa lui Beedj.

— Ai asistat vreodată la sesiuni de negocieri? îl întrebă ea pe gigant.

— La unele. Louis Wu a venit când eram copil, dar toate înţelegerile s-au încheiat numai între el şi bătrânul Thurl. Roşii au făcut pace cu noi cu treizeci de falani în urmă; atunci am parcelat locurile noastre. Cu douăzeci şi patru de falani în urmă, ne-am unit cu Roşii şi cu Oamenii Mării, ne-am împărtăşit unii altora hărţile. Toate rasele au aflat lucruri necunoscute despre noile teritorii. Dar cu toţii au considerat că Giganţii Ierbii s-au extins prea mult.

O negare politicoasă n-ar fi fost crezută. Vala se ridicase pe vârfuri ca să-şi poată freca cotul de cel al gigantului. Îşi ciulise urechile, vrând să prindă vreun semn al Demonilor în noapte, dar singurul sunet era provocat de ploaie.

Mica spărtură în nori se închisese. Întunericul era total.

— Va trebui doar să aşteptăm? întrebă unul dintre bărbaţii Culegători. Ar considera acest lucru mai politicos?

Fusese oare Manack? Individul avea părul perie în jurul gâtului, ca şi cum ar fi fost un bărbat alfa, iar Silack un beta. La cele mai multe specii hominide, masculul era cel care iniţia toate acţiunile; Vala nu ştia cum stăteau lucrurile în cazul Culegătorilor.

— Manack, noi suntem aici , spuse ea. În ţinuturile lor. Ai putea considera că am venit să-i întreţinem pe Lorzii Nopţii. Ai împărtăşi rishathra ?

Adăugă imediat, numai pentru Beedj:

— Asta este pentru mărime, pentru a mă lărgi. Mă aştept ca Whand să meargă mai întâi cu Moonwa…

Remarcă faptul că Perilack şi Kay încetaseră să mai discute afaceri. Filosofiile lor difereau.

Rishathra cu un Culegător bărbat nu era mai mult decât un preludiu.

Rishathra cu moştenitorul lui Thurl era, de asemenea, altceva. Oferea anumite plăceri. El era mare şi foarte energic. Era mândru de faptul că reuşea să se reţină, deşi acum se afla la limita controlului. Era foarte mare.

Kaywerbrimmis avusese o noapte minunată, sau, cel puţin, aşa i se păruse. Acum, împărtăşea cu Moonwa câteva glume sau mici secrete. Un comerciant bun, acest Kay, şi, în general, un om bun. Vala continua să se uite în direcţia lui.

Se împerecheaseră. Vala nu-şi putea lua gândurile de la acel procedeu… În realitate, nici nu încerca. Era o bună atitudine mentală pentru o partidă de rishathra . Întotdeauna.

Împerecherea este o problemă de ordine. Eoni de evoluţie modelaseră multe din obiceiurile de împerechere ale hominizilor: abordarea, mirosurile, poziţiile, gesturile vizuale sau tactile. Cultura sporise această modelare: dansuri, asociaţii, cuvinte şi fraze permise.

Dar evoluţia n-a atins sexul practicat în afara unei specii şi întotdeauna rishathra era considerată o formă de artă. Unde formele nu se potrivesc, trebuie găsite altele. Cei care nu pot participa, pot privi, pot da sfaturi licenţioase…

Pot sta de gardă, de pildă, atunci când mintea sau trupul unui comerciant are nevoie de odihnă.

Noaptea era aproape liniştită, dar nu orice şoaptă era provocată de vânt. Demonii ar fi trebuit să fie acolo. Era de datoria lor. Dar dacă, dintr-un motiv oarecare, vestea despre existenţa unui câmp de luptă plin de stârvuri nu ajunsese până la ei, atunci era posibil ca acele sunete să fie ale Vampirilor.

Vala era cocoţată pe un scaun înalt de câteva picioare, destul de solid pentru un Gigant. Noaptea era suficient de caldă pentru a rămâne dezbrăcată — sau doar ei i se părea. În schimb, pistoalele încărcate îi stăteau la îndemână. În faţa sa, cu excepţia ploii intermitente, nu mai era altceva de văzut. În spatele său, orice fel de distracţie încetase, cel puţin pentru moment.

— Noi şi Giganţii Ierbii ne iubim unii pe alţii, dar noi nu mai suntem paraziţi, spunea unul dintre Culegători. Oriunde au fost pe vremuri pădurile de Flori-Oglindă, există acum mâncători de iarbă, o pradă care ne poate hrăni. Noi cercetăm terenul, în faţa oamenilor lui Thurl. Noi încercăm, noi suntem ghizi, noi le facem hărţile.

Cel care vorbea, era Manack. El era un pic prea mic pentru a se acomoda chiar şi cu femeile Oamenii-Maşină, şi totodată lipsit de experienţă; dar putea învăţa. Atitudinea decentă s-a dovedit uşoară pentru unii; alţii însă, n-au învăţat-o niciodată.