Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

La lumina ei, putu să observe nişte desene în mirişte. Un arc de pătrate albicioase. Un cort se ridica în interiorul acestui arc. Giganţii Ierbii mişunau în jurul lui, iar printre ei, prinşi în aceeaşi fervoare, se agitau şi câţiva hominizi mai mici. Pe pătrate… cearşafuri? Aşezau cadavrele.

— Le-ai spus să facă asta?

— Nu, dar nu este o idee rea, spuse Vala.

În vehiculul pustiu al lui Anthrantillin îl găsiră pe Barok cu o femeie de două ori mai mare decât ei. Bărbatul părea anormal de supus şi zâmbea.

— Wemb, iată-i pe partenerii mei Valavirgillin şi Kaywerbrimmis. Oameni buni, ea este Wemb.

— Ar trebui să credem…, începu Kay.

— Exact, şi aţi fi avut dreptate dacă aţi fi crezut că am dormit! — Veselia lui Barok nu era prea sănătoasă.

— Dormitul aici, împreună, interveni Wemb, ne-a protejat de intenţiile celorlalţi, împotriva a şi mai multă rishathra . Am fost fericiţi să ne avem unul pe altul.

Căutând cu dificultate prin mintea sa epuizată, Barok găsi un alt gând.

— Forn… N-aţi găsit-o pe Foranayeedli?

— A murit, spuse Vala.

Trupul lui Barok fu zguduit de un tremur incontrolabil. Mâna i se închise strâns pe încheietura lui Vala.

— Am strigat în jos spre ea: „Încarcă!” Nimic. Dispăruse. Am coborât s-o caut, s-o opresc, în cazul în care s-ar fi luat după cântec. Am coborât, şi mintea mi-a luat-o razna. Eram la baza zidului şi ploaia devenise tot mai sâcâitoare. Cineva a sărit peste mine. M-a doborât în noroi. Era Wemb. Iar pentru ceea ce a urmat, rishathra nu este un cuvânt suficient de puternic…

Wemb îl prinse de umeri şi îl întoarse spre ea.

— A fost dragoste împărtăşită, sau chiar împerechere, dar noi trebuie să spunem că a fost rishathra , Barok! Va trebui cu adevărat.

— …Ne-am sfâşiat hainele şi am rishat, şi rishat, fără nici o clipă de odihnă. Un semicerc alcătuit din chestiile alea albicioase se apropia de noi. Bănuiesc că ploaia mai spălase puţin din miasmă. Am văzut arbaletele părăsite pretutindeni în jurul nostru. Giganţii Ierbii coborâseră de pe zid toată noaptea, aruncându-şi arbaletele şi tot ce mai purtau cu ei…

— Am ridicat atunci arbaletele, interveni femeia. L-am văzut pe Makee zăcând mort cu un Vampir în braţe, străbătuţi amândoi de aceeaşi săgeată, în vreme ce tolba lui cu săgeţi era aruncată alături. Am tras-o repede spre mine, am golit-o şi i-am întins o mână de săgeţi lui Barok, care a tras în cel mai apropiat Vampir. Apoi, în următorul…

— La început, n-am putut să încordez arbaleta.

— Apoi, în următorul… Atunci ai început să urli? N-am mai vorbit despre asta după aceea.

— Urlam şi trăgeam, încuviinţă Barok, cu un aer halucinant. Urlam ca să capăt putere. Blestematele ale de arcuri nu erau construite pentru plăpânzii Oameni-Maşină…

— Aţi rămas afară toată noaptea? întrebă Vala. Wemb aprobă din cap.

— Când ploaia începuse să se mai domolească, ne-am pus prosoapele, adăugă Barok. Erau grămezi de prosoape…

Strânsoarea lui devenea tot mai puternică.

— Kay, Vela, am văzut de ce…

— Războinicii treceau peste noi, reluă Wemb. L-am împuşcat pe Heerst în picior, dar el a continuat să înainteze, ţinându-se după cântec.

Vampirii au tăbărât pe el, i-au smuls prosopul de pe faţă şi l-au condus departe. Este fiul meu.

— Dacă ceva îţi acoperea faţa, o smulgeau! Heerst îmbibase prosopul cu alcool. Ploaia îl spălase. Noi am căutat prosoapele care aveau… Wemb, ce erau acelea?

— Piperpraz şi minch.

— Exact, acestea îşi păstrau mirosul. Prosoapele şi rishathra ne-au ţinut în viaţă. De câte ori nu mai rezistam, ne risham. Şi, desigur, săgeţile de arbaletă. Gardienii îşi aruncau săbiile şi arbaletele, dar nu şi tolbele. A trebuit să le căutăm, să jefuim morţii.

— Am văzut ceea ce nu înţelesesem, reluă Wemb. Trebuie să-i spun lui Thurl. Vampirii rishau cu unii dintre noi, apoi îi conduceau departe, în iarba înaltă, şi mai departe. De ce-i ţineau în viaţă? Mai trăiesc încă?

— Poate că Demonii vor şti, spuse Vala.

— Demonii păstrează secretele Demonilor, interveni prompt Wemb. Norii acoperiseră din nou cerul. În întunericul care se lăsase, Barok continuă:

— L-am împuşcat pe Vampirul care-l conducea pe Anth. Cu două săgeţi. Altă femelă-Vampir a reluat cântecul şi am împuşcat-o şi pe ea. Anth s-a luat atunci după cea de-a treia femelă, dar de data asta ieşiseră din bătaia arbaletei. L-au dus în iarbă. Nu l-am mai văzut. Ar fi trebuit să trag în el ?

Îl priveau cu toţii în tăcere.

— Nu pot să stau de pază cu voi, continuă Barok. Nu mai pot face rishathra acum. Capul mi-este prea… Nu ştiu dacă reuşiţi să mă înţelegeţi…

Partenerii îi strânseră mâna, în semn de înţelegere, şi îl lăsară acolo unde-l găsiseră.

Cortul se sprijinea de zid, dar se deschidea spre exterior într-un arc de cearşafuri cenuşii.

Cadavrele fuseseră întinse cap la cap, — pe un cearşaf încăpeau doi giganţi sau patru Vampiri. Giganţii îi găsiseră pe Anthrantillin şi pe coechipierul său, Himapertharee, şi-i puseseră împreună. Taratarafasht şi Foranayeedli încă lipseau. Pe un alt cearşaf fuseseră întinşi şase Culegători firavi.

Giganţii aproape că-şi încheiaseră pregătirile. Hominizi firavi se amestecau printre ei, cărând alimente sau poveri mai uşoare. Toţi purtau cearşafuri prevăzute cu o gaură, prin care le ieşea capul.

Un Gigant al Ierbii putea să ridice cadavrul unui Vampir fără nici o dificultate, dar întotdeauna era nevoie de doi pentru a căra un semen de-al lor mort.

Beedj, însă, căra singur pe spinare, cadavrul unei femei uriaşe. O rostogoli de pe umeri pe un cearşaf, plasat unde trebuia, apoi îi luă mâna şi începu să-i vorbească, apăsat de tristeţe. Vala îşi reprimă intenţia de a-l aborda.

Două femei terminaseră de aliniat mai multe cadavre de Vampiri. Una dintre ele se apropie.

— Am frecat piperpraz de-a lungul marginilor cearşafurilor. Să oprim gunoierii mai mici, le spuse Moonwa celor trei Oameni-Maşină. Pe cei mari îi putem împuşca. Demonii nu vor fi nevoiţi să lupte pentru ce-i al lor.

— O intenţie binevoitoare, răspunse Valavirgillin. Nişte mese ar fi ferit morţii de atingerea gunoierilor; dar unde ar fi putut găsi Giganţii Ierbii lemn?

— Cu ce vă putem ajuta? întrebă Moonwa.

— Am venit să priveghem împreună cu voi.

— Lupta v-a costat destul de mult. Nici un Demon nu vine în prima noapte. Odihniţi-vă!

— Oricum, a fost ideea mea, spuse Vala.

— A fost ideea lui Thurl! o informă Moonwa.

Vala dădu aprobator din cap şi încercă să nu zâmbească. Era o convenţie socială, aidoma celei ce susţinea că Louis Wu îl ajutase pe Thurl să fiarbă marea . Arătă, în schimb, spre micii hominizi.

— Cine sunt ăştia?

— Perilack, Silack, Manack, Coriack! chemă Moonwa. — Patru capete mici se ridicară spre ei. — Aceştia sunt aliaţii noştri suplimentari: Kaywerbrimmis, Valavirgillin, Whandernothtee.

Culegătorii zâmbiră şi clătinară din capete, dar nu li se alăturară. Se depărtară de locul în care Giganţii Ierbii împătureau cu grijă cearşafurile pe dos, departe de morţi şi de cort, apoi îşi ridicau secerile şi arbaletele. Îşi împăturiseră şi ei cearşafurile contaminate, apoi îşi încinseseră săbiile pe spate.

Beedj se apropie de ei, fără cearşaf şi înarmat.