Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

Coborî hoperul pe un tăpşan micuţ, în nordul oraşului, şi intră, trecând pe lângă Culcuşul Femeilor. Mirosul specific unei aşezări Athsheene plutea pătrunzător prin aer, fum de lemn ars, peşte mort, ierburi aromate şi sudoare. Atmosfera unei case subterane dacă un pământean ar fi putut intra în ea, era grea, predominând în CO 2.Lyubov petrecuse multe ore stimulatoare intelectual chircit şi sufocându-se în penumbra duhnitoare a Culcuşului Bărbaţilor din Tuntar. De data aceasta, însă, nu credea că avea să mai fie invitat să intre.

Desigur, cei din oraş auziseră de masacrul de la tabăra Smith, petrecut cu şase săptămâni în urmă. Aflaseră repede, deoarece ştirile circulau rapid între insule, cu toate că nu atât de rapid încât să fie „o-putere misterioasă de telepatie”, cum le plăcea tăietorilor să creadă… Cei din oraş ştiau, de asemenea, că după masacrul din Centralville fuseseră eliberaţi o mie două sute de sclavi. Lyubov era de acord cu colonelul că băştinaşii puteau crede că al doilea eveniment fusese provocat de primul. Asta dădea „o impresie eronată”, cum spunea Dongh, dar, probabil, nu era ceva prea important. Importantă era eliberarea sclavilor. Greşelile făcute nu puteau fi îndreptate, însă cel puţin nu se mai făceau. Puteau lua un start nou: băştinaşii — fără uimirea aceea dureroasă faţă de tratamentul animalic aplicat de „yeomeni” oamenilor; iar el — fără povara explicaţiilor şi gheara vinovăţiei iremediabile.

Ştiind acum că preţuiau candoarea şi simplitatea faţă de problemele care tulburau, sau înspăimântau se aştepta ca în Tuntar să i se vorbească despre lucrurile respective cu satisfacţie, sau justificări cu înţelegere, sau uimire. Dar nu se întâmpla aşa: nici unul nu-i spuse mare lucru.

Ajunsese după-amiaza târziu, totuna cu sosirea într-un oraş terran imediat după zorii zilei. Athsheenii dormeau — ca întotdeauna, părerea coloniştilor ignora fapte observabile — dar minimul lor fiziologic se situa între amiază şi 4 P.M., în timp ce la pământeni se situa de obicei, între 2 şi 5 A. M.; aveau un ciclu cu două maxime — al temperaturii mari şi al activităţii intense — care coincideau cu trecerile — noapte, zorile şi seara. Cei mai mulţi adulţi dormeau cinci sau şase ore pe zi, moţăind, pe când bărbaţii Visători dormeau numai vreo două ore din douăzeci şi patru; aşa încât, considerând atât moţăielile cât şi starea de vis drept „leneveli” se putea afirma că nu dormeau niciodată. Era mult mai uşor să spui aşa ceva decât să înţelegi ceea ce făceau de fapt… La sosirea lui în Tuntar, activităţile începeau iarăşi să se mişte după picoteala de după amiază.

Lyubov remarcă mulţi străini. Aceştia îl priviră, dar nu se apropiară; erau doar nişte prezenţe care mergeau pe alte poteci în penumbra stejarilor uriaşi. În cele din urmă recunoscu pe cineva, apropiindu-se, pe cărarea lui, verişoara conducătoare, Sherrar, o femeie bătrână, puţin importantă. Ea îl salută politicoasă, însă nu răspunse la întrebările sale despre conducătoare şi ajutoarele ei: Egath, îngrijitorul livezii, şi Tubab, Visătorul. Conducătoarea era tare ocupată şi cine era Egath?, se referea poate la Geban… iar Tubab putea fi colo sau dincolo, sau nicăieri. Se lipi de Lyubov şi nimeni altul nu-i mai vorbi. Merse înainte, însoţit de băbuţă, şchiopătând, plângăreaţă şi verzuie, prin crângurile şi dumbrăvile Tuntarului, către Culcuşul Bărbaţilor.

— Au treabă acolo, rosti Sherrar.

— Visează?

— De unde să ştiu? Hai, Lyubov, vino să vezi… Ştia că hilferului îi plăcea să vadă diverse lucruri, dar nu ştia cu ce anume să-l atragă. Vino să vezi plasele de pescuit.

Pe lângă ei trecu o fată, una din Tinerele Vânătoare, şi-l privi: o privire neagră, o stare de animozitate aşa cum nu mai văzuse niciodată din partea vreunui Athsheean, decât poate de la vreun copilaş speriat de înălţimea şi de chipul lui spân. Fata aceea nu era însă înspăimântată.

— Bine, încuviinţă el, simţind că singura alternativă era supunerea.

Dacă într-adevăr Athsheenii căpătaseră — în cele din urmă — şi brusc — sentimentul duşmăniei de grup, atunci trebuia să o accepte pur şi simplu, să le arate că rămânea un prieten neschimbat, pe care se puteau bizui.

Cum puteau, totuşi, să-şi modifice, mentalitatea şi comportamentul atât de repede, şi după atât de multă vreme? Şi de ce? În tabăra Smith, provocarea fusese imediată şi intolerabilă: cruzimea lui Davidson îi putea împinge până şi pe Athsheeni la acte de violenţă. Însă oraşul acela, Tuntar nu fusese niciodată atacat de pământeni, nu suferise raiduri de recrutare a sclavilor şi nu-şi văzuse pădurea din jur tăiată sau arsă. El, Lyubov însuşi, fusese acolo — antropologul nu-şi poate lăsa întotdeauna umbra în afara tabloului pe care-l desenează — dar cu mai mult de două luni în urmă. Primiseră veşti din Smith, de la refugiaţi, foşti sclavi, care suferiseră în mâinile pământenilor şi voiau să vorbească despre cele întâmplate. Însă ce veşti îi puteau schimba pe ascultători în mod radical?…, când lipsa lor de violenţă era atât de înrădăcinată în ei, în cultura şi societatea lor dar şi mai jos, în subconştient, în aşa-zisa „vreme a visului”, şi poate chiar în fiziologia lor? Ştia că o cruzime atroce îl putea provoca pe un Athsheean să ucidă: văzuse acest lucru… o dată. Acum, trebuia să creadă că o comunitate ameninţată putea fi provocată, în mod similar, de agresiuni tot atât de intolerabile: aşa se întâmplase în tabăra Smith. Dar ca toate veştile şi zvonurile, indiferent cât de îngrozitoare şi înspăimântătoare să poată stârni o aşezare liniştită până la punctul în care locuitorii ei să acţioneze împotriva obiceiurilor şi ale raţiunii, renunţând complet la modul anterior de viaţă, asta nu mai putea crede. Psihologic, era imposibil. Lipsea ceva.

Bătrânul Tubab ieşi din Culcuş chiar când Lyubov ajunse acolo. Înapoia Visătorului venea Selver.

Acesta se târî prin uşa-tunel, se ridică şi clipi înaintea strălucirii soarelui, umbrit totuşi de frunzişul des. Înălţând ochii întâlni privirea lui Lyubov. Niciunul nu vorbi. Lyubov se simţea extrem de speriat.

Zburând spre casă, în hoper, şi analizând întâmplarea, gândi: De ce frică? De ce mi-a fost frică de Selver? O intuiţie care nu se poate dovedi, sau doar o analogie falsă? Oricum, era ceva iraţional. Între Selver şi Lyubov nu se schimbase nimic. Ceea ce făcuse Selver la tabăra Smith putea fi justificat şi chiar dacă n-ar fi putut să fie justificat, tot nu conta. Prietenia dintre ei era prea profundă ca să fie atinsă de îndoieli morale. Lucraseră din greu împreună; se învăţaseră unul pe celălalt, chiar mai mult decât în sensul literal, graiurile lor. Îşi vorbiseră fără rezerve. Iar dragostea lui Lyubov pentru prietenul său era sporită de recunoştinţa aceea pe care salvatorul o simte pentru cel a cărui viaţă a avut privilegiul să salveze.

Într-adevăr, până atunci nu-şi prea dăduse seama cât de profundă era prietenia sa faţă de Selver. Teama lui să fi fost de fapt teama că Athsheeanul, învăţând ce însemna ura de rasă, îl va respinge, în ciuda sincerităţii lui, şi-l va trata nu ca „tu”, ci ca pe: „unul dintre ei”?

După privirea aceea lungă, Selver înaintase încet şi-l salutase pe Lyubov, întinzându-i mâinile.

Printre oamenii pădurii, atingerea era un canal principal de comunicaţie. La terrani, atingerea implică aproape întotdeauna ameninţare, agresiune; adeseori la ei nu există nici o deosebire între strânsul oficial al mâinii şi mângâierile sexuale. Golul acela fusese umplut de Athsheeni cu nenumărate modalităţi de atingeri. Mângâierea ca-semnal şi liniştire, era pentru ei tot atât de importantă ca pentru mamă şi copil, sau iubit şi iubită; însă semnificaţia gestului era socială, nu numai maternă şi sexuală. Făcea parte din limbajul lor. Era deci structurată, codificată, totuşi extrem de variabilă. „Îşi tot pun labele unii pe alţii”, pufneau unii colonişti, incapabili să vadă în schimbul de atingeri altceva decât propriul lor erotism care, forţat el însuşi să se concentreze exclusiv pe sex, şi atunci frustrat şi reprimat, invadează şi otrăveşte orice plăcere senzuală, orice răspuns uman: victoria unui Eros orb şi ascuns, asupra mamei creatoare a tuturor oceanelor şi stelelor, a frunzelor copacilor, a gesturilor oamenilor, Venus Genetrix…