Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

De fapt, unii oameni, în special asiaticii şi tipurile hindu, sunt trădători înnăscuţi. Nu toţi, doar unii. Alţii s-au născut salvatori. Pur şi simplu aşa au fost făcute lucrurile, să fii, de pildă, urmaşul unor eurafri, său să ai un fizic impunător; nu era ceva pentru care să-şi atribuie vreun merit. Dacă-i putea salva pe bărbaţii şi femeile din Noul Tahiti, avea s-o facă; dacă nu, oricum, avea să încerce.

Femeile reprezentau, într-adevăr, o chestiune care te râcâie. Le scoseseră din Noua Javă pe cele zece Colo existente, iar din Centralville nu se mai trimitea nimic în schimb. „Încă nu sunt condiţii sigure”, explicau cei de la cartierul general. Cam nasol pentru trei tabere izolate… Ce se aşteptau să facă oamenii din tabără, dacă n-aveau voie să se atingă de femelele creeche, iar toate femeile adevărate erau pentru blestemaţii cei norocoşi din Central? Vor urma nişte scandaluri teribile… Nu putea totuşi să dureze prea mult; întreaga situaţie era prea aiurită ca să rămână aşa… Dacă nu începeau să revină la normal, acum, când Shackleton era plecat, atunci căpitanul D. Davidson avea să înceapă să muncească niţel în plus, ca să îndrepte lucrurile.

În dimineaţa zilei când plecase din Central, fuseseră eliberaţi toţi creechii. Se rostise un discurs măreţ şi nobil într-un amestec de graiuri stâlcite, deschiseseră porţile ţarcurilor şi-i lăsaseră afară pe toţi: hamali, săpători, bucătari, măturători, femei de serviciu, absolut pe toţi. Nu rămăsese niciunul. Unii dintre ei stătuseră cu stăpânii lor de la înfiinţarea coloniei, cu patru ani-E în urmă. Nu aveau însă pic de loialitate. Un câine, o maimuţă s-ar mai fi învârtit prin preajmă. Dar creaturile alea nu erau nici măcar atât de dezvoltate, erau aidoma şerpilor sau şobolanilor, cu doar suficient creier cât să se întoarcă şi să te muşte după ce le-ai dat drumul din cuşcă. Ding Dong o luase razna, dându-le drumul. Soluţia cea mai bună ar fi fost să-i trimită pe toţi pe Insulele Sterpe şi să-i laşe acolo să crape de foame. Dongh însă, continua să fie îngrozit de perechea de umanoizi şi de cutia lor vorbitoare. Acum, dacă creechii sălbatici din Central aveau de gând să imite atrocitatea de la tabăra Smith, aveau la îndemână nenumăraţi recruţi dotaţi, care cunoşteau organizarea oraşului, rutinele, poziţia arsenalului, posturile de gardă şi toate celelalte. Şi dacă Centralville era incendiat, statul major putea, desigur, să fie încântat… De fapt, asta şi meritau… Lăsaseră, trădătorii să-i vrăjească, îi ascultaseră pe umanoizi şi ignoraseră sfaturile celor care ştiau cu adevărat ce înseamnă creechii.

Niciunul din tipii de la statul major nu se întorsese în tabără ca să găsească tăciuni, ruine şi corpuri arse, aşa cum i se întâmplase lui. Iar trupul lui Ok, găsit acolo unde măcelăriseră echipa de tăietori, avusese câte o săgeată înfiptă în fiecare ochi, arătând ca o insectă oribilă, care cercetează aerul cu antenele. Cristoase, nu putea să-l uite…

Totuşi, indiferent de ce spuneau falsele „directive”, cei din Central nu insistau asupra ordinului cu „arme mici”, pentru autoapărare. Aveau aruncătoare de flăcări şi mitraliere; cele 16 hopere mici erau dotate cu mitraliere şi rezervoare de napalm; cele cinci hopere mari aveau armament complet. Nu le trebuia însă armament greu. Era suficient să mergi cu un hoper deasupra unei zone defrişate şi să prinzi acolo o gaşcă de creechi, cu nenorocitele lor de arcuri şi săgeţi, să torni napalm peste ei, iar apoi să-i priveşti alergând de colo până colo în flăcări. Avea să fie grozav. I se înfiora puţin stomacul, închipuindu-şi totul, aşa cum se întâmpla când îşi imagina o femeie, sau când îşi amintea cum fusese atacat de creechul Sam şi-i zdrobise mutra din patru lovituri consecutive. Cauza era memoria eidetică, plus o imaginaţie mai bogată decât la majoritatea oamenilor; nu era meritul lui, pur şi simplu aşa se născuse.

Un bărbat este, realmente şi pe de-a întregul, bărbat numai în clipa când posedă o femeie sau ucide un alt bărbat. Nu era ideea lui, o citise în nişte cărţi vechi, dar era plină de adevăr. De asta îi plăcea să-şi imagineze asemenea scene. Chiar dacă creechii nu erau totuna cu oamenii…

Noua Javă era cel mai sudic dintre ţinuturile mari, cu puţin la nord de ecuator. Şi de aceea avea o climă mai fierbinte decât Central sau Smith, care erau temperate. Mai fierbinte şi mai umedă. În Noul Tahiti ploua tot timpul în sezoanele ploioase, dar în regiunile nordice cădea un fel de bură fină şi liniştită, care nu te făcea să te simţi realmente ud sau înfrigurat. Aici însă ploaia curgea în rafale şi avea aspectul unei furtuni musonice în cursul căreia nu puteai nici măcar să ieşi din casă, ce să mai fie vorba de muncă… Ploaia putea fi oprită numai de un acoperiş solid sau, în lipsa acestuia, de către pădure. Blestemata de pădure era într-atât de deasă încât nu simţeai mare lucru dacă te aflai în interiorul ei. Bineînţeles, din picuratul frunzelor te udai din cap până în picioare, dar dacă în timpul furtunii intrai adânc în pădure, de abia îţi dădeai seama că bătea vântul; când ieşeai afară, bum! vântul te zbura de pe picioare, te umplea de lichidul roşu şi noroios, în care transformase ploaia solul, şi nu ştiai cum să te întorci mai repede în pădure; iar acolo, înăuntru, era întuneric, zăpuşeală şi te puteai rătăci cu uşurinţă.

În plus, comandantul, maiorul Muhamed, era un blestemat. În N. J. totul se făcea după litera cărţii: defrişatul în fâşii de un kilometru, culturile plantate pe fâşiile curăţate, plecările în Central se acordau prin rotaţie, fără preferinţe, halucinogenele erau raţionalizate, iar folosirea lor în timpul lucrului se pedepsea, şi altele, şi altele. Singurul lucru bun la Muhamed era că nu transmitea toată ziua mesaje la Central. Noua Javă era tabăra iui şi o conducea aşa cum voia el. Nu-i plăceau ordinele de la statul major. Le respecta, nimic de zis, îi lăsase pe creechi să plece şi încuiase toate armele, cu excepţia pistolaşelor, imediat după ce fusese anunţat. Nu aştepta însă ordine sau sfaturi. Nici de la Central, nici de la altcineva. Era un tip autonom; ştia că el are dreptate. Asta era marea lui greşeală.

Când făcuse parte din statul major al lui Dongh, Davidson avusese, în câteva rânduri, ocazia să vadă dosarele ofiţerilor. Memoria lui neobişnuită reţinuse multe amănunte şi-şi reamintea, de pildă, că Muhamed avea coeficientul de inteligenţă 107, pe când al său era 118. Era o diferenţă de 11 puncte; desigur, nu-i putea spune asta bătrânului Moo, iar acesta nu-şi putea da seama, aşa că n-avea cum să-l convingă să-i dea ascultare. Moo credea că el ştie mai bine şi cu asta basta.

De fapt, toţi fuseseră cam scârboşi la început. Niciunul din N. J. nu ştia ceva despre atrocităţile de la tabăra Smith, atât doar că O. C.-ul taberei plecase cu o oră mai devreme spre Central, fiind astfel singurul supravieţuitor. Pusă sub o astfel de formă, informaţia bineînţeles suna groaznic. Aşa că înţelegea de ce, la început, îl priviseră ca pe un Iona sau, mai rău, ca pe un Iuda. Dar atunci când urmau să-l cunoască, aveau să înţeleagă mai bine. Aveau să-şi dea seama că, departe de a fi un dezertor sau un trădător, el luptase din greu ca să preîntâmpine trădarea în colonia Noul Tahiti. Şi aveau să înţeleagă că singurul mod în care planeta putea deveni un loc sigur pentru pământeni era exterminarea creechilor.

Nu era prea greu să răspândească mesajul acesta printre tăietori. Nu le plăcuseră niciodată şobolanii cei verzi, deoarece erau nevoiţi să-i îmboldească toată ziua la muncă şi să-i păzească noaptea; acum însă începeau să înţeleagă că creechii nu erau numai respingători, ci şi periculoşi. Când Davidson le povestise ce găsise în locul taberei, când le explicase cum cei doi umanoizi de pe nava Flotei îi zăpăciseră pe cei din statul major; când le arătase că masacrul pământenilor din Noul Tahiti nu era decât o părticică a conspiraţiei extraterestre îndreptate împotriva pământului; când le amintise cifrele seci şi clare, două mii cinci sute de oameni faţă de trei milioane de creechi… atunci ei începură într-adevăr să i se alăture.