Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

Până şi Ofiţerul Controlului ecologic local era de partea lui. Nu ca bietul Kees, furios, săracul, că oamenii împuşcau Cerbi Roşii, împuşcat apoi el însuşi de creechii vicleni! Tipul ăsta, Atranda, îi ura pur şi simplu pe creechi. Ba era chiar sonat, dereglat bine; îi era teamă că tabăra avea să fie atacată de creechi şi se comporta ca o femeie care se teme să nu fie violată. Oricum, era folositor să-l aibă pe specialistul local de partea lui…

Nu avea rost să încerce să-l convingă pe O.C.; Davidson se pricepea la oameni şi pricepuse aproape imediat că ar fi fost inutil. Muhamed avea o gândire rigidă. De asemenea, avea o prejudecată împotriva lui Davidson, pe care nu şi-o putea înlătura; era ceva legat de afacerea de la tabăra Smith. Din câte scăpase faţă de Davidson, se înţelegea că nu-l considera un ofiţer demn de încredere.

Avea, în schimb, o completă încredere în sine, blestematul… Rigiditatea lui în conducerea taberei N.J. putea însă reprezenta un avantaj. Fiind o organizare strânsă, obişnuită să asculte ordinele, era mai uşor de preluat decât una mai liberă, plină de personaje independente, şi mai uşor de ţinut laolaltă ca o unitate pentru operaţiunile militare defensive, sau ofensive, atunci când avea să se afle el la comandă… Trebuia să preia comanda… Moo era un şef de tabără forestieră, nu un ostaş.

Davidson se strădui să-şi apropie mai mult pe câţiva dintre cei mai buni tăietori şi ofiţeri inferiori. Nu se grăbea. Când avu suficienţi oameni de încredere — o echipă de zece bărbaţi — ridică nişte obiecte din încăperea încuiată a bătrânului Moo, încăpere situată în subsolul plin cu jucării de război al Clădirii pentru Recreere, şi într-o duminică ieşiră să se joace prin pădure.

Cu câteva săptămâni în urmă, Davidson reperase oraşul creeche şi-l cruţase; îl păstrase pentru oamenii lui. Ar fi putut să se descurce şi singuri, dar era mai bine aşa. Capeţi senzaţia camaraderiei, a unei legături reale între bărbaţi. Intrau acolo în plină zi, şi-i umpleau cu napalm pe toţi creechii de afară, îi pârjoleau, apoi turnau motorină peste acoperişurile colibelor şi-i pârleau şi pe ceilalţi… Cei care încercau să iasă erau împroşcaţi cu napalm; asta era partea artistică, să aştepţi guzganii să iasă din bârlog crezând că au scăpat şi apoi să-i prăjeşti de sus până jos, transformându-i în torţe. Blana lor verde pârâia extraordinar…

De fapt, nu era cu mult mai excitant decât vânătoarea de şobolani adevăraţi, singurele animale sălbatice rămase pe Pământul-mamă, dar avea totuşi ceva în plus; creechii erau mult mai mari decât şobolanii şi ştiai că pot riposta, deşi nu o făcură de data asta. Ba chiar în loc să fugă, unii dintre ei se aşezară pe jos şi rămaseră acolo, culcaţi pe spate, cu ochii închişi. Te scârbeau. Tipii ceilalţi credeau şi ei la fel şi unul dintre ei chiar vomită, după ce-i dădură foc unuia întins pe jos.

Duri ca toţi bărbaţii, nu cruţară nici măcar o femelă ca s-o violeze. Hotărâseră cu toţii, mai înainte, că ar fi fost aproape o perversitate. Creaturile alea puteau fi alcătuite ca femeile oamenilor, dar nu erau oameni şi era mai bine să se distreze ucigându-le şi rămânând nepătat. Toţi fuseseră de acord cu asta.

Fiecare îşi ţinu gura la întoarcerea în tabără, fără să se laude nici măcar faţă de prieteni. Erau bărbaţi, numai unul şi unul. La urechile lui Muhamed nu ajunse nici o vorbă despre expediţie. După câte ştia bătrânul Moo, toţi oamenii lui erau băieţi cuminţi, care tăiau buşteni şi se ţineau departe de creechi, da, domnule, şi putea fi convins de asta până când sosea ziua Z…

Deoarece creechii aveau să atace. Undeva. Aici, sau într-una din taberele de pe insula King sau Central. Davidson ştia asta. Era singurul ofiţer din întreaga colonie care ştia. Nu-şi atribuia vreun merit deosebit pentru asta, pur şi simplu ştia că are dreptate. Nimeni nu-l crezuse, cu excepţia celor din Noua Javă pe care avusese timp să-i convingă. Mai devreme sau mai târziu ceilalţi aveau să vadă că el avusese dreptate.

Avea dreptate.

Fusese un şoc să se întâlnească nas în nas cu Selver. Zburând înapoi spre Central revenind din satul de la poalele dealului, Lyubov încerca să decidă de ce fusese un şoc, să analizeze nervul care tresărise. La urma urmei, de obicei, nu te îngrozeşti de o întâlnire întâmplătoare cu un prieten bun…

Nu fusese uşor să capete invitaţia conducătoarei. Tuntar reprezentase principalul său loc de studiu toată vara; avea acolo câteva surse extraordinare de informaţii şi se găsea în termeni buni cu Culcuşul şi conducătoarea, care îl lăsaseră să observe şi să participe liber la viaţa comunităţii. Obţinerea unei invitaţii din partea ei, prin intermediul unor foşti sclavi care se găseau încă în preajmă, durase mult dar, în cele din urmă, ea încuviinţase, aprobându-i, conform noilor directive, „o întâlnire propusă de băştinaşi”. Propria lui conştiinţă, mai degrabă decât colonelul, insistase în această privinţă. Dongh voise ca el să meargă. Era îngrijorat de Ameninţarea Creechilor. Îi spusese lui Lyubov să-i studieze, „să vadă cum reacţionau acum, când erau lăsaţi absolut singuri”… Spera să găsească o asigurare. Lyubov nu-şi dădea seama dacă raportul lui avea să-l liniştească sau nu pe colonel.

Pe distanţă de cincisprezece kilometri dincolo de Central terenul fusese defrişat, iar cioturile putreziseră toate; rămăsese acum o întindere posomorâtă de lăstare, ca nişte fire de păr sur în ploaie. Sub frunzele acelea începuseră să răsară arbuştii cei noi, oţetarii, plopii pitici şi sălciile, care aveau, la rândul lor, să protejeze mlădiţele. Lăsată în pace, în climatul acela ploios pădurea se putea regenera singură în treizeci de ani şi avea să recapete proporţiile anterioare peste încă o sută de ani. Lăsată în pace…

Brusc, pădurea reîncepu — în spaţiu, nu în timp: sub elicopter, nuanţele infinite de verde ale frunzelor acopereau colinele domoale şi dealurile din nordul Sornolului.

Aidoma celor mai mulţi pământeni, pe Terra, Lyubov nu se plimbase niciodată printr-o pădure sălbatică şi nu văzuse un desiş mai lung decât strada unui oraş. La început, pe Athshe se simţise oprimat şi deprimat în pădure, stupefiat de aglomerarea nesfârşită şi de incoerenţa trunchiurilor, ramurilor şi frunzelor veşnic verzui, sau cafenii în amurg. Amestecul nenumăratelor vieţi concurente, împingându-se şi ridicându-se, sus, spre lumină, tăcerea alcătuită din multe zgomote mărunte şi lipsite de înţeles, indiferenţa absolută a vegetaţiei faţă de prezenţa minţii omeneşti, toate acestea îl tulburaseră şi, aidoma celorlalţi, căutase luminişurile şi plaja. Dar încetul cu încetul, începuse să-i placă. Gosse îl tachina, spunându-i domnul Gibson; de fapt, Lyubov aducea într-adevăr cu un gibon, având faţa rotundă şi măslinie, braţele lungi şi părul deja sur; dar gibonii dispăruseră. Fie că-i plăcea, fie că nu, ca hilfer trebuia să meargă în pădure şi să-i caute pe hilfi: iar acum, după patru ani, se simţea sub copaci ca la el acasă, chiar mai bine decât în oricare altă parte. Începuseră, de asemenea, să-i placă denumirile date de locurile Athsheeni, cuvinte sonore din două silabe: Sornol, Tuntar, Eshreth, Eshsen — care era acum Centralville — Endtor, Abtan şi, mai presus de toate, Athshe care însemna şi Pădurea, dar şi Lumea. Aşa cum pământul, terra, tellus denumesc atât solul, cât şi planeta, două sensuri, totuşi unul singur. Pentru Athsheeni însă solul, pământul nu era locul unde se întorc morţii şi pe care trăieşte tot ce este „viu” substanţa planetei lor nu era pământul, ci pădurea. Pământeanul era din lut şi. praf roşu. Athsheeanul era din ramuri şi rădăcini. Statuetele pe care le făceau nu erau sculptate în piatră, ci numai în lemn.