Ursula Le Guin: Lumii îi spuneau pădure

În clipa trezirii, în mintea căpitanului Davidson îşi făcură apariţia două evenimente ale zilei precedente. Căpitanul rămase întins în întuneric şi le privi pentru o vreme. Unul era bun: sosise transportul cel nou de femei. Să nu-ţi vină să crezi! Erau acolo, în Centralville, la douăzeci şi şapte de ani-lumină de Pământ cu NAFAL-ul şi la patru ore de zbor până la Tabăra Smith, transport de femele pentru împerechere al coloniei Noul Tahiti, sănătoase şi curate, 212 capete de stoc uman a-ntâia. Sau, oricum, destul de bun. Cel de-al doilea eveniment era mai prost: un raport din Insulele Sterpe despre recolte slabe, eroziuni masive, o alunecare de teren… Şirul de 212 femeiuşti pieptoase, bune de iubit, îi dispăru din minte atunci când îşi imagină ploaia ce turna pe pământul arat, transformându-l în noroi, apoi subţiind noroiul într-o zeamă roşie care curgea peste stânci, în marea şfichiuită de ploaie. Eroziunea începuse înainte ca el să plece de pe Insulele Sterpe pentru a prelua conducerea taberei Smith şi, fiind dotat cu o memorie vizuală excepţională, de tipul denumit eidetic, şi-o reamintea acum perfect. Se părea că barosanul ăla, Kees, avusese dreptate; în locurile unde intenţionai să organizezi ferme trebuia să laşi mulţi copaci în picioare. Cu toate acestea, Davidson nu reuşea să înţeleagă de ce o fermă de soia trebuia să piardă atâta teren preţios pentru copaci, dacă solul era întreţinut cu adevărat ştiinţific. În Ohio nu era aşa; dacă voiai porumb, plantai porumb şi nu risipeai terenul cu pomi şi alte chestii Terra era însă o planetă îmblânzită, pe când Noul Tahiti, nu. De aceea se găsea Davidson acolo, ca să-l îmblânzească. Dacă din Insulele Sterpe nu mai rămăsese acum decât piatră, la gunoi cu ele; încep iarăşi, pe altă insulă şi te străduieşti să iasă mai bine. Nu putem da greş, noi suntem Oameni. O să înveţi tu imediat ce-nseamnă asta, planetă nenorocită, gândi Davidson şi rânji în obscuritatea barăcii, deoarece îi plăceau înfruntările. Oameni Gânditori; gândi Femei, şi şirul de figurine începu să i se perinde prin minte, zâmbind şi legănându-se.

— Ben! urlă el, ridicându-se şi lăsându-şi tălpile pe duşumeaua goală. Adă repede apă fierbinte, iute-iute!

Răcnetul îl trezi complet. Se întinse, se scărpină pe piept, îşi trase şortul şi ieşi din baracă în lumina soarelui, făcându-le pe toate într-un şir rapid de mişcări. Era un bărbat voinic, cu muşchi puternici şi-i plăcea să-şi folosească trupul antrenat. Ben, creechul lui, pregătise apa; o pusese pe foc, ca de obicei, iar acum stătea şi privea în gol, tot ca de obicei. Creechii nu dormeau niciodată, doar stăteau şi priveau.

— Dejunul! Iute-iute! făcu Davidson, luându-şi aparatul de ras de pe masa grosolană, unde creechul îl pusese alături de un prosop şi de o oglinjoară proptită vertical.

Avea multe de făcut în ziua aceea deoarece, în ultima clipă înainte de-a se scula, hotărâse să zboare până la Central ca să vadă cu ochii lui femeile. Nu aveau să ţină prea mult, 212 printre două mii de bărbaţi şi, ca şi primul transport, majoritatea erau probabil Mirese de Colonie, deci numai vreo douăzeci-treizeci veniseră ca Personal de Recreere; dar puştoaicele alea erau nişte gagici ale dracului de lacome şi Davidson intenţiona, de data aceasta, să fie primul la rând cu cel puţin una dintre ele. Zâmbi în partea stângă, păstrând obrazul drept nemişcat sub lamă.

Bătrânul creeche se mocăia; avea nevoie de o oră ca să. aducă dejunul de la bucătărie.

— Iute-iute! zbieră Davidson şi Ben îşi împinse târşâitul fără oase în ritmul unui umblet.

Ben avea cam un metru înălţime, iar blana lui de pe spate era mai mult albă decât verde; era bătrân şi prost chiar şi pentru un creeche, însă Davidson ştia cum să se poarte cu el. Mulţi oameni nu se puteau descurca cu creechii, de nimic buni, dar Davidson nu avusese niciodată probleme cu ei; l-ar fi putut îmblânzi pe oricare dacă ar fi meritat osteneala. Totuşi, nu merita. Adu suficienţi oameni, construieşte maşini şi roboţi, ridică oraşe şi ferme şi nimeni n-o să mai aibă nevoie de creechi. Iar asta era o chestie bună. Planeta, Noul Tahiti, era realmente făcută pentru oameni. Curăţată pe sus şi pe jos, cu pădurile tăiate pentru a lăsa loc culturilor de cereale, cu sălbăticia, ignoranţa şi apucăturile primitive înlăturate, ar fi fost un paradis, un adevărat Eden. O planetă mult mai bună decât Pământul cel uzat. Ar fi fost planeta lui deoarece, în adâncul firii, ăsta era Don Davidson: un îmblânzitor de planete. Nu era lăudăros, dar îşi cunoştea capacităţile. Pur şi simplu, aşa era el făcut. Ştia ce voia şi cum să obţină ceea ce voia. Şi obţinea întotdeauna.

Dejunul îi răspândi o căldură plăcută în stomac. Buna dispoziţie nu i se strică nici măcar atunci când.

Îl zări pe Kees Van Sten îndreptându-se către el: un bărbat gras, alb şi îngrijorat, cu ochii holbaţi ca nişte mingi albastre de golf.

— Don, începu Kees fără să-l salute, nătărăii au vânat iarăşi Căprioare Roşii în Fâşii. La Sală, în camera din spate, sunt optsprezece perechi de coarne.

— Kees, nimeni nu i-a oprit niciodată pe braconieri de la braconaj.

— Tu îi poţi opri. De asta trăim cu legea marţială permanentă şi de asta colonia e militarizată. Ca să se respecte legile.

Un atac direct din partea grăsanului! Era de-a dreptul amuzant.

— Bine, făcu Davidson împăciuitor. Îi puteam opri. Eu însă trebuie să am grijă de oameni; asta-i datoria mea, aşa cum ai spus chiar tu. Iar oamenii sunt cei importanţi. Nu animalele. Dacă un pic de braconaj îi ajută pe oameni să îndure traiul de aici, atunci intenţionez să-nchid ochii. Trebuie să se distreze şi ei.

— Au la dispoziţie jocuri, sporturi, înregistrările celor mai importante evenimente sportive din ultimul secol, băuturi, halucinogene şi un lot proaspăt de femei în Central. Eroii tăi de graniţă sunt putrezi de vicii şi nu este necesar să extermine o specie băştinaşă rară doar „ca să se distreze”. Dacă nu iei măsuri, va trebui ca în raportul meu către căpitanul Gosse să consemnez o abatere majoră de la Convenţia Ecologică.

— N-ai decât să procedezi aşa, dacă ţi se pare nimerit, Kees, replică Davidson care nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Modul în care un european, cum era Kees, se înroşea la faţă atunci când nu-şi mai putea controla nervii era cumva patetic. La urma urmei, continuă el, asta ţi-e meseria. N-o să fac contestaţie; n-au decât să se certe la Central şi să hotărască cine are dreptate. Vezi, Kees, de fapt, tu vrei să păstrezi locul ăsta aşa cum este acum. Ca pe o gigantică rezervaţie naturală. Pe care s-o priveşti, s-o studiezi… Perfect, doar eşti un specialist. Noi, însă, suntem nişte tipi obişnuiţi care-şi văd de treburile lor. Terra are mare, mare nevoie de lemn. Pe Noul Tahiti am găsit lemn. Aşa încât, am devenit forestieri. Îţi poţi da seama că ne deosebim prin aceea că, la tine, Pământul nu este pe primul loc. La mine, este.

Kees îl privi pieziş, cu ochii lui rotunzi şi albaştri.

— Este oare? Vrei să transformi planeta asta într-o imagine a Pământului, da? Un pustiu din beton?

— Când rostesc cuvântul Pământ, Kees, eu mă gândesc la oameni. La bărbaţi. Pe tine te preocupă căprioarele, pomii, buruienile, perfect, asta-i păsărica ta. Mie însă îmi place să văd lucrurile în perspectivă, de sus în jos, şi deocamdată sus se găsesc oamenii. Acum, suntem aici, de aceea, şi planeta asta va face ca noi. Fie că-ţi place, fie că nu, este o realitate; aşa stau lucrurile. Uite ce-i, Kees, aş vrea s-o întind până în Central ca să le văd pe noile coloniste. Vii şi tu?