Ursula Le Guin: Lumii îi spuneau pădure

— Nu, mulţumesc, căpitane, răspunse specialistul şi se îndreptă spre baraca laboratorului.

Era groaznic de furios. Enervat pe nenorocitele alea de căprioare. Erau într-adevăr nişte animale mari. Memoria perfectă a lui Davidson şi-o reaminti pe prima, zărită chiar acolo, în Ţinutul Smith: o umbră mare şi roşie, înaltă de doi metri până la umăr, cu o coroană de coarne înguste şi aurii, un animal iute şi curajos, cel mai perfect vânat care putea fi închipuit. Pe Pământ foloseau deja robocăprioare, chiar şi în Munţii Stâncoşi şi în parcul Himalaia; cele adevărate dispăruseră aproape complet. Creaturile astea reprezentau visul oricărui vânător. Aşa încât, aveau să fie vânate. Ce dracu, le vânau până şi creechii sălbatici, cu amărâtele lor de arculeţe. Căprioarele trebuiau să fie vânate deoarece de asta se găseau acolo. Numai amărâtul ăla de sensibil, Kees, nu putea înţelege. De fapt, individul era un tip deştept, dar nu îndeajuns de realist. Nu pricepea că pentru a câştiga, trebuie să te dai de partea învingătorilor. Iar Omul, conchistador experimentat, câştigă de fiecare dată.

Davidson se grăbi prin aşezare, cu soarele dimineţii în ochi, respirând mirosul de lemn proaspăt tăiat şi fumul dulceag al frunzelor înălţându-se prin aerul cald. Lucrurile erau destul de ordonate pentru o tabără forestieră. Cei două sute de bărbaţi din tabără îmblânziseră, în numai trei luni — E, o porţiune bunicică din sălbăticie. Tabăra Smith: două cupole mari din plastic ondulat, patruzeci de barăci din lemn, construite de creechi, gaterul şi crematoriul, lăsând un norişor albastru peste zeci de metri pătraţi de buşteni şi cherestea; mai sus, câmpul de aterizare şi hangarul cel mare din prefabricate, destinat elicopterelor şi maşinilor grele. Asta era totul. Însă atunci când sosiseră ei, nu existase absolut nimic. Numai copaci. Un codru întunecat de trunchiuri răsucite şi încolăcite, fără de sfârşit şi fără de înţeles. Un râu leneş acoperit şi sufocat de pădure, câteva colibe ale creechilor pitite după tulpini, căprioare roşii, maimuţe păroase, păsări. Şi copaci. Rădăcini, trunchiuri, ramuri, crenguţe, frunze; frunze deasupra capului şi sub tălpi, în faţă şi în ochi, nenumărate frunze pe nenumăraţi copaci.

În cea mai mare parte, Noul Tahiti era alcătuită din apă: oceane calde şi puţin adânci, întrerupte ici şi colo de recife, insuliţe şi arhipelaguri, precum şi de cele cinci mari Ţinuturi care alcătuiau un arc de 2 500 de kilometri în sectorul sferic nord-vest. Iar toate continentele acelea erau acoperite cu copaci.

Ocean şi pădure. Ele erau opţiunile pe Noul Tahiti. Apă şi soare sau umbră şi frunze.

Oamenii se aflau însă acolo ca să risipească umbra şi să transforme hăţişurile în scânduri netede, care pe Pământ erau mai preţioase decât aurul. Nu era nici o exagerare, deoarece aurul se putea obţine din apa de mare, sau de sub gheţurile Antarcticei, pe când lemnul, nu; lemnul era produs numai de copaci. Iar pe Pământ devenise, într-adevăr, un lux necesar. De aceea, pădurile străine deveniseră lemn. Două sute de bărbaţi cu fierăstraie automate şi topoare tăiaseră deja, în numai trei săptămâni, opt Fâşii, late de un kilometru şi jumătate, în Ţinutul Smith. Cioturile Fâşiei cea mai apropiată de tabără erau de acum albe şi sfărâmicioase; tratate chimic, aveau să se transforme într-o cenuşă fertilă până la sosirea coloniştilor permanenţi, fermierii, care aveau să se instaleze în Ţinutul Smith. Acestora nu le mai rămânea decât să planteze seminţele şi să aştepte încolţirea lor.

Toate acestea se mai făcuseră odată, de mult. Asta era ceva straniu şi reprezenta, de fapt, dovada că Noul Tahiti era destinat oamenilor. Tot ceea ce se găsea acolo venise de pe Pământ cu un milion de ani în urmă, iar evoluţia urmase o linie atât de asemănătoare încât recunoşteai imediat orice: pin, stejar, nuc, castan, brad, ilice, frasin; căprioară, pasăre, şoarece, pisică, jder, maimuţă. Bineînţeles, umanoizii de pe Hain-Davenant pretindeau că ei făcuseră lucrul acesta, în aceeaşi perioadă în care colonizaseră Pământul dar, dacă-i ascultai pe ET-ii ăia, descopereai că ei ar fi populat toate planetele din galaxie şi ar fi inventat totul, de la sex şi până la pioneze. Teoriile despre Atlantida erau mult mai realiste şi planeta ar fi putut foarte bine să fie o colonie atlantă uitată. Oamenii însă muriseră. Iar fiinţa cea mai asemănătoare lor, care se dezvoltase din linia maimuţelor pentru a-i înlocui, era creechul.

— Înalt de un metru şi acoperit cu o blană verde. Ca ET-i erau peste standard, dar ca oameni erau un vax — pur şi simplu nu le semănau. Poate peste încă vreun milion de ani. Conchistadorii, apăruseră însă mai devreme. Acum, evoluţia nu mai avea pasul unei mutaţii întâmplătoare, o dată la un mileniu, ci viteza navelor stelare ale Flotei Terrane.

— Hei, căpitane!

Davidson se răsuci, cu o reacţie întârziată doar cu o fracţiune de secundă, dar fu destul ca să-l nemulţumească. Planeta asta blestemată avea ceva în ea, în soarele auriu şi cerul albicios, în brizele molcome care aduceau arome de frunze şi polen, ceva care te făcea să visezi cu ochii deschişi. Hoinăreai, gândindu-te la conchistadori, la destin şi la alte chestii, şi începeai să te mişti încet şi leneş ca un creeche.

— 'Neaţa, Ok, îi răspunse şefului tăietorilor de lemne.

Negru şi vânos ca un cablu de oţel, Oknanawi Nabo era opusul fizic al lui Kees, da avea aceeaşi privire îngrijorată.

— Ai o clipă liberă?

— Sigur că da. Ce te frământă, Ok?

— Împuţiţii ăştia mici.

Se rezemară cu spatele de o balustradă ruptă. Davidson îşi aprinse prima marijuană a zilei. În lumina soarelui, fumul albăstrui şi cald se înălţa lent în văzduh. Pădurea dinapoia taberei, o fâşie netăiată, lată de cinci sute de metri, era plină de zgomote: pocnituri, trosnituri; scârţâituri, foşnete, fâşâituri, sunetele care populează totdeauna pădurile dimineaţa. Poiana aceea ar fi putut să fie Idaho în 1950. Sau Kentucky în 1830. Ori Galia în 50 î.e.n. „Tiu-ui”, ciripi în depărtare o pasăre.

— Mi-ar place să scap de ei, căpitane.

— De creechi? Cum adică, Ok?

— Să-i las să plece. La gater nu-i pot face să muncească îndeajuns ca să am motiv să-i păstrez. Nu reprezintă decât, pur şi simplu, o bătaie de cap.

— Lucrează, dacă ştii cum să-i iei. Ei au ridicat tabăra.

Chipul de obsidian al lui Oknanawi era neclintit.

— În fine, pesemne că tu ştii cum să-i iei. Eu nu ştiu. Făcu o pauză, apoi urmă: În cursul de Istorie Aplicată, pe care l-am urmat în timpul pregătirii pentru Zone de Frontieră, se spunea că sclavia n-a dat niciodată roade. N-a fost rentabilă.

— Aşa-i, dar aici nu-i sclavie, Ok, băiatule. Sclavii înseamnă oameni. Când creşti vite, e vorba de sclavie? Nu. Şi e o ocupaţie rentabilă.

Oknanawi încuviinţă impasibil, dar continuă:

— Sunt prea mititei. Am încercat să-i înfometez pe cei mai rahitici. Pur şi simplu, stau şi se zgâiesc în gol.

— Sunt mici, aşa-i, dar nu te lăsa prostit, Ok. Sunt duri; au o rezistenţă colosală şi nu simt durerea la fel ca oamenii. Nu uita asta, Ok. Tu crezi că dacă-l pocneşti pe unul este ca şi cum ai lovi un copil. Crede-mă, dacă ar fi după ce simt ei, puteai tot atât de bine, să dai într-un robot. Uite, te-ai culcat cu câteva din femele şi ai văzut că parcă nu simt nimic, nici plăcere, nici durere; stau acolo, ca nişte saltele, indiferent ce le-ai face. Toţi sunt aşa. Poate c-au mai mulţi nervi primitivi decât oamenii. Ca peştii, de pildă. Să-ţi zic o chestie scârboasă, apropo de asta. Pe când eram în Central, înainte de a veni aici, unul din masculii îmblânziţi a sărit la mine. Ştiu că ţi s-a spus că ei nu luptă niciodată, însă ăsta a venit glonţ la mine şi noroc că nu era înarmat altfel m-ar fi omorât. Aproape c-a trebuit să-l ucid, ca să-mi dea drumul. Şi revenea tot mereu. E incredibil câte lovituri a primit, fără ca măcar să le simtă. Ca un gândac pe care trebuie să-l striveşti, deoarece nu ştie c-a fost deja călcat. Uite aici.