Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

Atunci, ce mai era?

Selver ar fi putut scăpa. La început fusese valet, apoi (prin una din puţinele relaţii ale lui Lyubov) Ajutor Ştiinţific, închis însă noaptea laolaltă cu ceilalţi creechi în ţarc (Locuinţele Personalului Muncitor Voluntar Autohton).

— O să te duc la Tuntar, să lucrăm acolo, îi spusese Lyubov la a treia lor discuţie, de ce Dumnezeu să rămâi aici?

— Soţia mea, Thele, este în ţarc, răspunse Selver.

Lyubov încercase s-o elibereze, dar femeia lucra la bucătăria statului major şi sergenţii care răspundeau de bucătărie detestau orice intervenţie din partea ofiţerilor. Lyubov trebuia să fie foarte prudent, pentru ca ei să nu se răzbune pe femeie. Ea şi cu Selver păreau gata să aştepte, răbdători, până la un prilej de evadare, sau până la eliberarea lor. Masculii şi femelele creeche erau strict separaţi în ţarcuri — de ce?, nimeni nu părea să ştie — iar soţii se vedeau rareori. Lyubov reuşise să le aranjeze câteva întâlniri în baraca lui, situată în capătul nordic al oraşului. Întorcându-se de la o asemenea întâlnire, Thele fusese văzută de Davidson, care se pare că rămăsese impresionat de graţia şi delicateţea ei. În aceeaşi noapte, o adusese în locuinţa lui şi o batjocorise.

Femeia murise pesemne în timpul actului; aşa ceva se mai întâmplase datorită diferenţelor fizice; sau, poate, ea încetase voit din viaţă. Ca şi unii pământeni, Athsheenii posedau capacitatea de a-şi curma viaţa în mod voluntar. Oricum, Davidson o ucisese. Nu era ceva ieşit din comun. Ieşită din comun fusese reacţia lui Selver, a doua zi după moartea ei.

Lyubov ajunsese acolo abia la sfârşit. Îşi reamintea zgomotele; el alergând pe Strada Principală sub soarele fierbinte; praful, cercul de bărbaţi. Totul durase numai vreo cinci minute, suficient pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte. Când ajunsese, Selver era orbit de sânge, un fel de jucărie înaintea lui Davidson, ridicându-se totuşi şi atacându-l, nu cu o furie devastatoare, ci cu o disperare inteligentă. Revenea mereu. În cele din urmă, Davidson se speriase de persistenţa aceea teribilă; doborându-l cu o laterală, înaintase, ridicând bocancul ca să-l termine. În clipa aceea, Lyubov trecuse printre oameni. Oprise lupta (oricâtă sete de sânge avuseseră cei zece sau doisprezece privitori, erau acum mai mult decât mulţumiţi şi-l sprijiniseră când îi strigase lui Davidson să se oprească); de atunci, avea să-l urască pe Davidson şi să fie urât de acesta, pentru că intervenise între ucigaş şi victima lui.

Lyubov îl ridicase pe Selver, o greutatea neglijabilă, în braţe. Chipul mutilat era lipit de cămaşa lui şi sângele o îmbibase, ajungându-i până la piele. Îl dusese la el acasă îi îndreptase mâna ruptă, îi aranjase faţa cum se pricepuse, îl culcase în propriul lui pat şi, noapte de noapte, încercase să-i vorbească, să-l scoată din disperarea durerii şi ruşinii. Bineînţeles, era contrar regulamentului.

Nimeni nu-i pomenise nimic de regulament. Nu era necesar s-o facă. Ştia că, oricum, îşi anula orice favoare pe care o avusese vreodată din partea ofiţerilor coloniei.

Fusese atent să se menţină de partea majorităţii cartierului general, obiectând numai la cazurile de brutalitate extremă împotriva băştinaşilor, folosind convingerea, nu înfruntarea, şi conservându-şi rămăşiţa de putere şi influenţă care îi mai rămăsese. Nu putea opri exploatarea Athsheenilor. Era mult mai rău decât se aşteptase, dar nu putea face mare lucru, aici şi acum. Poate că, după călătoria de cincizeci şi patru de ani, rapoartele lui către Administraţia şi Comitetul asupra Drepturilor aveau să aibă vreun efect: Terra putea chiar să decidă că politica unei Colonii Deschise pe Athshe era o greşeală. Mai bine cu cincizeci şi patru de ani mai târziu, decât niciodată. Dacă pierdea îngăduinţa superiorilor de aici, i s-ar fi cenzurat sau anulat rapoartele, şi atunci n-ar mai fi rămas nici o speranţă.

Acum era însă prea furios ca să-şi menţină strategia. La dracu cu ceilalţi, dacă insistau să vadă În grija acordată de el unui prieten, o insultă la adresa Pământului-mamă şi trădarea coloniei! Dacă îl etichetau drept „iubitor de creechi”, cu greu mai putea fi de ajutor Athsheenilor; dar dincolo de vindecarea lui, Selver nu-şi putea închipui un câştig imediat. Nu poţi salva un popor, vânzându-ţi prietenul. Înfuriat de rănile superficiale provocate de Selver, precum şi de intervenţia lui Lyubov, Davidson povestise peste tot că voia să termine cu creechul cel rebel; cu siguranţă că s-ar fi ţinut de cuvânt, dacă i se oferea ocazia. Timp de două săptămâni, Lyubov stătu zi şi noapte cu Selver, apoi îl scoase din Central şi-l duse într-un oraş de pe coasta de vest, Broter, unde avea rude.

Nu exista vreo sancţiune pentru complicitate la evadarea sclavilor deoarece, oficial, Athsheenii nu erau sclavi: formau Personalul de Muncă Voluntară Autohton. Lyubov nu fusese nici măcar mustrat. Ofiţerii de carieră nu mai aveau însă pic de încredere în el, până şi colegii din Serviciul Special, exobiologul, coordonatorii agrari şi forestieri, ecologii, îl făcuseră, în felurite chipuri, să înţeleagă că acţionase fără judecată, exaltat sau prosteşte.

— Credeai că aici venim la un picnic? îl întrebase Gosse.

— Nu. N-am crezut aşa ceva, răspunsese Lyubov morocănos.

— Nu înţeleg cum un hilfer se poate ataşa de o Colonie Deschisă. Ştii că cei pe care-i studiezi vor nimeri în jug şi, probabil, vor dispare. Asta este ceva în natura omului şi trebuie să înţelegi că n-o poţi schimba. De fapt, de ce mai vii să asişti la toate? Eşti masochist?

— Nu ştiu ce înseamnă „natura omului”. Poate faptul că lăsăm în urmă descrieri a ceea ce distrugem face parte din natura omului… E oare mai plăcut pentru un ecolog?

Gosse ignorase întrebarea.

— Bine, atunci continuă-ţi descrierile, dar nu te mai băga în măcel. Un biolog care studiază şobolanii nu începe să-şi salveze şobolanii preferaţi.

Aici, Lyubov explodase. Înghiţise prea multe.

— Nu, sigur că nu, se pornise el. Una este un şobolan preferat şi alta este un prieten. Selver este prietenul meu. De fapt, este singurul om de pe planeta asta pe care îl consider prieten.

Afirmaţia aceea îl duruse pe sărmanul moş Gosse, care voia să-i fie ca un tată lui Lyubov şi nu făcuse nimănui nici un rău. Totuşi, o urmă de adevăr exista. Iar adevărul vă va face liberi… Îmi place Selver, îl respect; l-am salvat; am suferit împreună cu el; m-am temut pentru el. Selver este prietenul meu.

Selver este un zeu.

Aşa spusese băbuţa cea verde, de parcă toţi ştiau lucrul acesta, fără nici o intonaţie, ca şi cum ar fi zis: Cutărică este vânător. „Selver sha'ab.” De fapt, ce însemna „sha'ab”? În Limba Femeilor, graiul obişnuit al Athsheenilor, multe cuvinte proveneau din Limba Bărbaţilor — aceeaşi în toate aşezările — şi deseori cuvintele acelea nu erau alcătuite numai din două silabe, ci şi din două înţelesuri. Erau monezi: faţa. şi reversul. Sha'ab însemna zeu, sau entitate universală, sau fiinţă puternică; mai avea şi un alt înţeles, cu totul diferit, însă Lyubov nu şi-l mai amintea. Aici ajunsese cu gândurile când sosi acasă, şi căută în dicţionarul întocmit de el şi Selver, după patru luni de muncă istovitoare, dar armonioasă. Bineînţeles: sha'ab, translator.

Era aproape prea la ţanc, prea nimerit.

Cele două înţelesuri aveau vreo legătură? Adeseori aveau, însă nu atât de des încât să constituie o regulă. Dacă un zeu era un translator, ce traducea el? Într-adevăr, Selver era un interpret priceput, dar priceperea lui îşi găsise expresie numai prin apariţia unui limbaj cu adevărat nou şi necunoscut: cel al pământenilor. Oare un sha'ab era cel care traducea graiul viselor şi al filozofiei, Limba Bărbaţilor, în limbajul de zi cu zi? Lucrul acesta îl puteau face toţi Visătorii. S-ar fi putut ca Selver să traducă în viaţă experienţa centrală a viziunii: să servească drept legătură între cele două realităţi, considerate agale de către Athsheeni, vremea visului şi vremea lumii, între care existau relaţii: vitale, totuşi obscure. O legătură: cineva care poate rosti cu glas tare percepţiile subconştientului. „Vorbitul” graiului înseamnă acţiune. Ceva nou. Schimbă, sau este schimbat, radical, din rădăcină. Pentru că rădăcina este visul.