Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

În noaptea aceea, în oraş erau o mie şapte sute de yeomeni, dintre care, cinci sute de femei; se spunea că toate femelele yeomenilor erau acolo, de aceea Selver şi cu ceilalţi se hotărâseră să acţioneze, cu toate că încă nu se strânseseră toţi cei care doreau să participe. Patru sau cinci mii de bărbaţi şi femei veniseră de prin păduri la Reuniunea de la Endtor şi de acolo merseseră la Central.

Focurile ardeau, uriaşe, iar mirosul de fum şi sânge era apăsător.

Selver avea gura uscată şi-l durea gâtul; nu putea vorbi şi tânjea după apă. Conducându-şi grupul pe poteca centrală a oraşului întâlniră un yeoman care alerga spre ei, desluşindu-se uriaş pe fondul negru al fumului. Selver ridică aruncătorul de flăcări şi declanşă contactul chiar în clipa când yeomenul alunecă în noroi, căzând în genunchi. Din ţeavă nu ieşi nici jetul şuierător, nici flacăra, gazul se consumase atunci când incendiase navele din afara hangarului. Selver lăsă să-i cadă. arma grea. Yeomanul era neînarmat.

— Lăsaţi-l să plece, încercă Selver să spună, dar glasul îi era stins şi doi bărbaţi, vânători ai Poienilor Abtam, săriseră deja pe lângă el, cu cuţitele ridicate. Mâinile mari şi dezgolite se încleştară în aer, apoi căzură inerte. Trupul uriaş zăcea pe potecă. Acolo, în fostul centru al oraşului, mai erau multe alte corpuri. Dintre toate zgomotele, acum se auzeau numai flăcările.

Selver deschise buzele şi emise, răguşit, strigătul care încheia vânătoarea; cei de lângă el reluară semnalul mai tare * şi mai clar, într-un cor; le răspunseră alte voci, apropiate sau depărtate, în ceaţă, în duhoare şi în bezna sfâşiată de flăcări. În loc să-şi conducă grupul în afara oraşului, le făcu semn să plece, iar el păşi pe terenul noroios dintre potecă şi o clădire care arsese şi se prăbuşise. Păşi peste cadavrul unei femele yeomene şi se aplecă deasupra unui trup prins sub o bârnă mare, pe jumătate carbonizată. Nu putea distinge trăsăturile mânjite de noroi şi fum.

Nu era drept; nu era necesar; nu trebuia să se fi uitat tocmai ia acela dintre atâţia morţi. Nu trebuia să-l fi recunoscut în întuneric. Se ridică să-şi urmeze grupul. Apoi se întoarse; chinuindu-se ridică bârna de pe spatele lui Lyubov; îngenunche, strecurându-şi o mână sub capul greu, aşa încât se părea că Lyubov stă mai comod, cu faţa curăţată de pământ; şi rămase acolo, nemişcat.

Nu dormise de patru zile, iar de şi mai mult timp — nici nu ştia de când — nu putuse visa. Acţionase, vorbise, umblase, plănuise zi şi noapte, de când plecase din Broter, urmat de discipolii săi din Cadast. Călătorise din oraş în oraş, vorbind cu oamenii pădurii, povestindu-le despre lucrul cel nou, trezindu-i din vis în lume, plănuind atacul nocturn, vorbind, vorbind mereu şi ascultându-i pe alţii vorbind, niciodată în tăcere şi niciodată singur. Ascultaseră şi veniseră după el, urmând poteca cea nouă. Luaseră în palme focul de care se temeau: dobândiseră stăpânirea asupra visului rău şi sloboziseră peste duşmanul lor moartea de care le era frică. Totul se petrecuse aşa cum prevăzuse el. Totul fusese distrus, aşa cum spusese el. Culcuşurile şi cele mai multe din adăposturile yeomenilor erau acum arse sau dărâmate, armele lor furate sau stricate; iar femelele moarte. Focurile ardeau în noaptea tot mai întunecoasă şi o umpleau de fum, Selver abia putea să mai vadă; privi spre est întrebându-se dacă se apropiau zorile. În genunchi, acolo, în noroi, printre cadavre, îşi spuse: Acesta este visul, visul cel rău. M-am gândit să-l stăpânesc, dar mă stăpâneşte el pe mine.

În vis, buzele lui Lyubov se mişcară uşor, atingându-i palma; Selver privi în jos şi văzu ochii bărbatului deschizându-se. În orbitele lor străluceau oglinda focurilor care mureau. După un timp, rosti numele lui Selver.

— De ce ai rămas aici, Lyubov? Ţi-am spus să nu rămâi noaptea asta în oraş, îi vorbi Selver cu asprime, în vis, de parcă ar fi fost furios pe el.

— Tu eşti prizonierul? întrebă încet Lyubov, fără să-şi salte capul, dar cu un glas atât de normal încât, pentru o clipă, Selver ştiu că aceea nu era vremea visului, ci vremea vieţii, noaptea pădurii. Sau eu sunt?

— Niciunul, amândoi, de unde să ştiu? Toate maşinile şi aparatele sunt arse. Toate femeile au murit. Pe bărbaţii care au vrut să fugă i-am lăsat în pace. Le-am spus să nu-ţi incendieze casa, cărţile nu vor păţi nimic. Lyubov, de ce nu eşti ca toţi ceilalţi?

— Sunt ca ei. Un om. Ca ei. Ca tine.

— Nu. Eşti altfel…

— Sunt ca ei. Şi tu eşti la fel. Ascultă, Selver. Opreşte-te. Nu trebuie să continui omorându-i pe ceilalţi oameni. Trebuie să revii la… la rădăcinile tale.

— Visul cel rău va înceta când vor pleca ai tăi.

— Acum, rosti Lyubov încercând să ridice capul, dar avea spinarea ruptă.

Îl privi şi deschise gura ca să vorbească. Ochii îi lunecară şi privi în celălalt timp, iar buzele îi rămăseseră întredeschise, tăcute. Răsuflarea îi şuieră puţin în gâtlej.

În depărtare, mai multe glasuri strigau numele lui Selver.

— Nu pot rămâne cu tine, Lyubov! spuse Selver plângând şi, cum nu primi nici un răspuns, se ridică şi încercă să fugă. Dar în bezna visului putea merge numai foarte încet, ca unul care înaintează printr-o apă adâncă. Spiritul Frasinului umbla înaintea lui, mai înalt decât Lyubov, sau oricare alt yeoman, înalt cât un copac, fără să-şi întoarcă spre el masca albă.

Mergând, Selver se adresă lui Lyubov:

— Ne vom întoarce. Mă voi întoarce. Acum. Ne vom întoarce, acum, îţi promit, Lyubov!

Dar prietenul lui cel blând, cel care îi salvase viaţa şi-i trădase visul, Lyubov, nu-i răspunse. Mergea în noapte, undeva pe lângă Selver, nevăzut şi tăcut precum moartea.

Un grup de oameni din Tuntar îl găsiră pe Selver rătăcind prin întuneric, plângând şi vorbind de unul singur, strivit de visul lui; îl duseră cu ei înapoi, la Endtor.

Selver zăcu două zile şi două nopţi, neajutorat şi nebun, în Culcuşul înjghebat acolo, un cort pe malul râului, în vreme ce Bătrânii îl îngrijeau. În tot acest timp, oamenii continuară să plece şi să vină în Endtor, unii dintre ei întorcându-se în Eshsen, care purtase numele de Central, îngropându-şi morţii lor şi pe ai străinilor: peste trei sute ai lor, mai mult de şapte sute din ceilalţi. Cam cinci sute de yeomeni erau închişi în ţarcurile creechilor care, rămase goale şi izolate, nu fuseseră incendiate. Scăpaseră mult mai mulţi; unii ajunseseră la taberele forestiere din sud, care nu fuseseră atacate; cei care continuau să se ascundă şi să rătăcească prin pădure sau în Ţinuturile Tăiate, erau hăituiţi. Unii erau omorâţi, deoarece mulţi dintre vânătorii tineri auziseră numai glasul lui Selver rostind: Ucideţi-i. Alţii lăsaseră noaptea masacrului înapoia lor, ca pe un coşmar; visul rău trebuia înţeles, ca să nu se repete; iar ei, întâlnind un yeoman însetat şi vlăguit, ascuns într-un tufiş, nu-l puteau omorî. În schimb, îi putea omorî el. Existau şi grupuri, de zece, douăzeci de yeomeni înarmaţi cu topoare de pădurari şi cu pistoale — deşi puţine, mai aveau muniţie; grupurile acestea erau urmărite; înconjurate, apoi atacate, yeomenii legaţi şi duşi înapoi în Eshsen. În două, trei zile îi prinseseră pe toţi, deoarece partea aceea din Sornol era plină de oameni ai pădurii; niciodată, după ştiinţa vreunuia, nu se mai strânseseră atâţia laolaltă, nici măcar jumătate, sau o zecime. Alţii continuau să vină din oraşe îndepărtate, sau din alte ţinuturi, iar unii se întorceau acasă. Yeomenii capturaţi erau puşi la un loc cu ceilalţi, în ţarc, deşi locul era supraaglomerat, iar colibele erau prea mici pentru ei. Li se dădea hrană şi apă de două ori pe zi, şi erau păziţi de două sute de vânători înarmaţi.