Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

Iar translatorul este zeul. Selver adusese un cuvânt nou în graiul poporului său. Făcuse o faptă nouă. Cuvântul, fapta: omorul. Numai un zeu putea conduce un nou-venit atât de uriaş cum era Moartea peste podul dintre lumi.

Învăţase oare să-şi ucidă semenii din visele lui de mânie şi neputinţă, sau din faptele nevisate ale străinilor? Vorbea graiul său, ori pe cel al căpitanului Davidson? Ceea ce se părea că se ridica din rădăcina suferinţelor lui, exprimând modificarea propriei sale fiinţe, putea, de fapt, să fie o infecţie, o molimă necunoscută, care în loc să facă din rasa lui oameni noi avea să-i distrugă.

Nu stătea în caracterul lui Lyubov să gândească: „Ce pot face eu aici?” Caracterul şi educaţia îl determinau să nu se amestece în treburile altora. Treaba lui era să afle ce făceau alţii, iar înclinaţia sa era să-i lase în pace. Prefera să fie luminat, în loc să lumineze, să caute faptele, şi nu Adevărul. Dar chiar şi sufletul cel mai lipsit de misionarism, doar dacă nu pretinde absenţa emoţiilor, se găseşte uneori înaintea alegerii între angajare şi uitare. „Ce fac eu?” devine brusc: „Ce facem noi?” şi apoi: „Ce trebuie să fac eu?”.

Ştia că ajunsese la o asemenea răscruce, totuşi nu înţelegea limpede de ce, sau ce alternative i se ofereau.

În momentul acela, nu putea face nimic în plus pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire ale Athsheenilor; Lepennon, Or şi ansiblul realizaseră mai mult decât sperase el să obţină în timpul vieţii sale. Administraţia de pe Terra se exprima clar în fiecare comunicaţie prin ansiblu, iar colonelul Dongh le îndeplinea conştiincios, deşi ofiţerii şi şefii echipelor de lucru îl presau să ignore ordinele. Era un ofiţer loial; şi apoi Shackleton avea să revină pentru a observa şi raporta cum erau îndeplinite dispoziţiile. Acum, când exista ansiblul, acea machina e machina, rapoartele către casă însemnau dispariţia vechii şi plăcutei autonomii coloniale şi a răspunderii pentru orice lucru făcut. Nu mai exista o limită a erorii de cincizeci şi patru de ani. Politica nu mai era statică. O decizie luată de Liga Planetelor putea duce la restrângerea coloniei pe un singur Ţinut la interzicerea defrişărilor sau la aprobarea exterminării băştinaşilor… Din ordinele seci ale Administraţiei nu se putea însă ghici modul de lucru al Ligii, sau orientarea acesteia. Dongh era îngrijorat de multiplele posibilităţi viitoare, dar lui Lyubov îi plăceau. Viaţa există prin diversitate, iar acolo unde este viaţă este şi speranţă, aceasta era concluzia filozofiilor lui, o concluzie destul de modestă, de altfel.

Coloniştii îi lăsau în pace pe Athsheeni, fiind, la rândul lor, lăsaţi în pace. Era o situaţie sănătoasă, ce. nu trebuia modificată în mod inutil. Singurul lucru care ar fi putut s-o modifice era frica.

Deocamdată, era posibil ca Athsheenii să fie încă bănuitori şi plini de resentimente, dar nu temători. Cât despre panica declanşată în Centralville la auzul masacrului din tabăra Smith, nu se întâmplase nimic care să o renască. De atunci, nici un Athsheean nu mai arătase, nicăieri, vreo urmă de violenţă; şi, odată ce dispăruseră sclavii, creechii se topiseră prin pădurile lor, dispărând şi iritarea constantă a xenofobiei. În sfârşit, coloniştii începeau să se relaxeze.

Dacă Lyubov ar fi raportat întâlnirea cu Selver, în Tuntar, Dongh şi alţii s-ar fi alarmat. Puteau chiar insista asupra încercării de capturare a lui Selver pentru a fi judecat. Codul Colonial interzicea condamnarea unui membru al unei societăţi planetare după legile altei societăţi, dar Curtea Marţială trecea peste asemenea amănunte. Îl puteau judeca, condamna şi împuşca pe Selver. Cu Davidson adus din Noua Javă, ca martor. Ah, nu, făcu Lyubov, lăsând dicţionarul pe un raft ticsit. Ah, nu, repetă el şi nu se mai gândi la asta. În felul acesta, luase hotărârea fără să-şi dea seama.

A doua zi, prezentă un raport scurt. Afirma că Tuntar îşi continua ocupaţiile cotidiene, iar el nu fusese alungat sau ameninţat. Era un raport liniştitor, şi cel mai fals pe care-l redactase vreodată Lyubov. Omitea toate amănuntele semnificative: neapariţia conducătoarei, refuzul lui Tuntar de a-l saluta, numărul mare de străini din oraş, expresia tinerei vânătoare, prezenţa lui Selver… Desigur, acest ultim lucru fusese omis în mod intenţionat, altfel însă, raportul era destui de exact, gândi el; nu pomenise nimic de impresiile personale, aşa cum trebuie să facă orice cercetător. În timp ce scria raportul, îl apucase o migrenă teribilă, care sporise după ce-l predase.

În noaptea aceea visă multe lucruri, dar dimineaţa nu şi le mai aminti. În a doua noapte după vizita în Tuntar se trezi şi, în urletele isterice ale sirenelor de alarmă şi în bubuiturile exploziilor, înţelese, în sfârşit, ceea ce nu voise să recunoască. În tot Centralville el era singurul om neluat prin surprindere. În clipa aceea ştiu ce era: un trădător.

Cu toate acestea, nici acum nu înţelegea în mod clar că era vorba de un atac al Athsheenilor. Teroarea nopţii era atotcuprinzătoare.

Baraca lui fusese ignorată, izolată de celelalte printr-un gard; grăbindu-se să iasă, se gândi că poate fusese protejată de copacii din jur. Centrul oraşului era incendiat. Până şi cuibul de piatră al cartierului general ardea, flăcările pornind dinăuntru, ca o vatră năruită. Ansiblul, legătura cea preţioasă se afla înăuntru. Se mai zăreau focuri în direcţia heliportului şi a Câmpului. De unde făcuseră rost de explozive? Cum izbucniseră toate focurile simultan? Pe ambele părţi ale Străzii Principale ardeau toate casele, construite din lemn; trosnetele flăcărilor erau teribile. Lyubov alergă spre incendii. Peste tot, pe jos, era numai apă; la început crezu că provenea de la vreun rezervor spart, apoi îşi dădu seama că, în vreme ce casele ardeau conducta de la râul Menend curgea în mod inutil pe sol. Asta cum o făcuseră? Existau paznici mereu, la Câmp, paznici în jeepuri… Împuşcături: rafale, clănţănitul unei mitraliere. De jur împrejurul lui Lyubov alergau siluete mărunte, dar el nu ţinea seama de ele. Ajunsese acum lângă o casă şi zări o fată care stătea în prag, cu focul lingând-o pe spate, însă cu cale liberă înainte. Fata nu se mişca. O strigă, apoi traversă curtea în fugă şi-i smulse mâinile de pe canaturile uşii, de care se agăţa cu disperare, trăgând-o şi încercând s-o calmeze:

— Haide, bombonico, haide.

Ea îl urmă, dar nu îndeajuns de repede. Pe când traversau curtea, faţada primului etaj, arzând pe dinăuntru, se prăbuşi încet înainte, împinsă de bârnele acoperişului. Cioturile şi aşchiile zburară ca nişte schije; o bucată de lemn îl izbi pe Lyubov, azvârlindu-l într-o parte. Căzu cu faţa în jos într-o baltă de noroi ce sclipea sub flăcări. Nu văzu o vânătoare mică şi verde care sări la fată, o târî de păr şi-i reteză gâtul. Nu mai zări nimic.

În noaptea aceea nu s-a cântat nici un cântec. Au fost numai ţipete şi tăceri. Când navele zburătoare au luat foc, Selver exultă şi-l podidiră lacrimile, dar nu scoase nici un cuvânt. Tăcut, cu aruncătorul de flăcări în braţe, se întoarse pentru a-şi conduce oamenii în oraş.

Fiecare grup din vest şi nord era condus de un fost sclav, care-i slujise pe yeomeni în Central şi cunoştea drumurile şi clădirile.

Majoritatea celor veniţi să atace în noaptea aceea nu văzuseră niciodată oraşul yeomenilor; mulţi dintre ei nu văzuseră nici măcar un yeoman. Veniseră acolo deoarece îl urmau pe Selver, împinşi de visul rău pe care numai el putea să-i înveţe cum să-l stăpânească. Erau sute şi sute, bărbaţi şi femei; aşteptaseră nemişcaţi în linişte, în bezna ploioasă, de jur împrejurul oraşului, pe când foştii sclavi, câte doi, trei, făcuseră ceea ce se hotărâse că trebuie făcut mai întâi; spărseseră conducta de apă, tăiaseră sârmele ce aduceau lumina de la Casa Generatorului, pătrunseseră în Arsenal şi-l goliseră. Primele morţi, cele ale paznicilor, fuseseră tăcute, executate iute, în întuneric, cu arme de vânătoare: laţ, cuţit, săgeată. Dinamita, furată mai devreme, în cursul nopţii de la tabăra forestieră aflată la cincisprezece kilometri spre sud, fusese pregătită în Arsenal şi în beciul Cartierului General, în vreme ce în alte locuri erau declanşate incendii; apoi începuseră sirenele de alarmă, focurile străluciseră şi atât noaptea cât şi tăcerea, pieriseră. Majoritatea bubuiturilor şi răpăiturilor de arme veneau de la yeomenii care se apărau, pentru că numai foştii sclavi luaseră arme din Arsenal şi le foloseau; ceilalţi îşi păstraseră suliţele, cuţitele şi arcurile. Zgomotul înfiorător care acoperea însă totul provenea de la dinamita plasată şi detonată de Reswan şi alţii care lucraseră în ţarcurile din taberele forestiere; exploziile sfărâmaseră zidurile Cartierului General şi distruseseră hangarele şi navele.