Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

— Aşa a spus Biroul Exploatării Solului şi despre Alaska, pe timpul Primei Foamete, interveni Lyubov.

Avea gâtul uscat, aşa încât vocea i se auzi subţire şi răguşită. Sperase ca Gosse să-i sprijine.

— Câţi molizi Sitka ai văzut în viaţa ta, Gosse? Sau ulii de zăpadă? Sau lupi? Sau eschimoşi? Procentajul de supravieţuire al speciilor native din Alaska, la cincisprezece ani după Planul de Dezvoltare a fost de 0, 3 la sută. Acum este zero… Ecologia unei păduri, este ceva foarte delicat. Dacă pădurea piere, fauna poate muri şi ea. Cuvântul Athsheean pentru lume înseamnă şi pădure. Vă raportez, comandore Young, că deşi colonia s-ar putea să nu fie în pericol iminent, planeta este…

— Căpitane Lyubov, îl opri colonelul cel bătrân, asemenea rapoarte nu se fac de către ofiţeri specialişti ai statului major, către ofiţeri din alte ramuri ale serviciului, ci trebuie să se bazeze pe judecata ofiţerilor superiori din Colonie, iar eu nu mai pot tolera asemenea fapte.

Prins de propria lui izbucnire, Lyubov îşi ceru scuze şi încercă să pară calm. Dacă nu-şi pierdea calmul, dacă vocea nu-i tremura, dacă avea nervul.

— Mi se pare, urmă colonelul, că ai emis nişte opinii extrem de greşite în ceea ce priveşte caracterul paşnic şi neagresiv al băştinaşilor de aici, căpitane Lyubov, şi, pentru că ne-am bazat pe această apreciere expertă, ne-am lăsat descoperiţi la tabăra Smith. De aceea, cred că ar trebui să aşteptăm până ce un alt specialist în hilfi va avea timp să-i studieze deoarece, în mod evident, teoriile tale au fost, în cea mai mare parte, greşite.

Lyubov tăcu, primind observaţiile. Era bine ca oamenii de pe navă să vadă cu toţii cum vina era aruncată de pe unul pe altul, ca o castană fierbinte: cu atât mai bine. Cu cât arătau mai multe disensiuni, cu atât era mai probabil că Emisarii vor dori să le verifice şi să supravegheze totul. Şi el era vinovat; greşise. La dracu cu respectul faţă de mine însumi, se gândi Lyubov, atâta vreme cât oamenii pădurii au o şansă! — şi sentimentul umilirii şi sacrificiului său îl inundă cu atâta putere încât simţi lacrimi în ochi. Îşi dădu seama că Davidson îl privea. — Se îndreptă, rigid, cu sângele în obraji şi tâmplele zvâcnind. Blestematul de Davidson nu avea să râdă de el. Oare Lepennon şi Or nu-şi dădeau seama ce fel de om era Davidson şi câtă putere avea acolo, în comparaţie cu puterile lui Lyubov, „consultant”, care erau pur şi simplu derizorii? Dacă coloniştii rămâneau nesupravegheaţi, numai cu o legătură radio, atunci masacrul de la tabăra Smith avea să devină, cu siguranţă, pretextul unor agresiuni sistematice împotriva băştinaşilor. Probabil, exterminarea bacteriologică. După trei ani şi jumătate, sau patru, Shackleton avea să revină pe Noul Tahiti, găsind o colonie umană înfloritoare şi nici un fel de Problemă Creeche. Absolut nimic. Ne pare rău de molimă, am luat toate precauţiile prevăzute în Cod, dar a fost pesemne vreo mutaţie, ei nu aveau imunitate, totuşi am reuşit să salvăm un grup, transportându-l în insulele New Falkland, în emisfera sudică, şi acolo trăiesc foarte bine, toţi şaizeci şi doi…

Conferinţa nu mai dură mult. La sfârşit, se ridică şi se întinse peste masă, spre Lepennon.

— Trebuie să-i spuneţi Ligii să facă ceva ca să salveze pădurile, şopti el, aproape neauzit, pădurile şi pe oamenii lor, trebuie, vă rog, trebuie…

Hainshul îl privi; ochii îi erau calmi, blânzi şi adânci. Nu spuse nimic.

Era incredibil. Înnebuniseră cu toţii. Blestemata de planetă îi aiurise pe toţi, plimbându-i în ţara viselor, împreună cu creechii. Tot nu-i venea să creadă cele văzute la „conferinţă” şi la şedinţa ce urmase, nici dacă le-ar fi urmărit înregistrate pe peliculă. Comandorul unei nave a Flotei lingând cizmele unor umanoizi. Ingineri şi tehnicieni piuind şi guiţând înaintea unui aparat aiurit, prezentat de Cetianul Păros cu o grămadă de ifose, de parcă MCI-ul nu fusese anticipat teoretic, cu ani în urmă, de ştiinţa pământeană! Umanoizii furaseră ideea, o adaptaseră şi-i spuseseră „ansiblu”, ca nimeni să nu-şi dea seama că, de fapt, era un MCI. Lucrul cel mai oribil fusese însă conferinţa, cu nebunul ăla de Lyubov aiurând şi plângând, şi cu colonelul Dongh lăsându-l să se dea în spectacol, lăsându-l să-l insulte pe Davidson, statul-major şi întreaga colonie în timp ce ăia doi străini, maimuţica sură şi uriaşul alb, stăteau şi rânjeau la oameni.

Fusese rău, destul de rău. Lucrurile nu se transformaseră în mai bine nici după plecarea lui Shackleton. Nu-i păsa că fusese trimis în tabăra din Noua Javă, sub comanda maiorului Muhamed. Colonelul trebuia să-l disciplineze; în realitate, bătrânul Ding Dong fusese probabil încântat de raidul lui Davidson pe insula Smith; raidul însemnase însă o încălcare a regulamentului şi Davidson trebuia să fie pedepsit. Perfect, aşa erau regulile jocului. Regulile nu prevedeau însă dispoziţiile care curgeau de-a valma din aparatul căruia îi ziceau ansiblu — noul lor zeu metalic de la statul-major.

Ordine de la Biroul Administraţiei Coloniale din Karachi: Reducerea contactelor Pământeni-Athsheeni doar la cele propuse de băştinaşi. Cu alte cuvinte, nu mai puteai intra în ţarcul creechilor pentru a cere voluntari la muncă. Folosirea muncii voluntare nu este recomandată; folosirea muncii obligatorii este interzisă. Şi alte chestii la fel… Atunci cum dracu să facă treabă? Pământul mai voia, lemnul sau nu? Continuau să trimită cargouri automate spre Noul Tahiti, nu? Câte patru pe an, fiecare revenind la mama Terra cu buşteni în valoare de treizeci de milioane de neodolari: Sigur că tipii de la Dezvoltare voiau banii ăia, nu? Erau oameni de afaceri. Orice tâmpit îşi putea da seama că mesajele nu proveneau de la ei…

Statutul colonial al Planetei 41 — de ce nu-i mai spuneau Noul Tahiti? — este reconsiderat. Până la adoptarea unor decizii, coloniştii trebuie să manifeste o deosebită atenţie în toate relaţiile cu băştinaşii… Este absolut interzisă utilizarea oricărui tip de arme, cu excepţia celor mici, folosite în autoapărare — ca pe Pământ, numai că acolo oamenii nu aveau dreptul la absolut nici un fel de armă. Atunci, ce dracu' mai avea rost să vii, douăzeci şi şapte de ani-lumină, pe o planetă de frontieră, şi dup-aia să ţi se spună: Nu arme, nu napalm, nu bombe, nu, nu, staţi jos, băieţaşi, şi lăsaţi-i pe creechi să vă scuipe-n ochi şi să cânte, şi dup-aia să vă bage un cuţit în măruntaie şi să vă ardă tabăra, dar nu faceţi nici un rău micuţilor verzişori, nu, domnule!

Se recomandă stăruitor o politică de evitare; sunt complet interzise agresiunile sau represaliile.

De fapt, ăsta era miezul tuturor mesajelor şi orice cretin putea spune că nu era stilul Administraţiei Coloniale. Nu se puteau schimba într-atât în treizeci de ani. Erau oameni practici, realişti, care ştiau ce înseamnă viaţa pe planetele de frontieră. Pentru orice om care nu se ţicnise era limpede că mesajele „ansiblului” erau nişte falsuri. Poate că fuseseră implantate direct în maşină, un set întreg de răspunsuri la întrebările cele mai probabile, selectate de un computer. Inginerii afirmaseră că şi-ar fi dat seama; poate că aşa era. În acest caz, obiectul comunica într-adevăr instantaneu cu altă planetă. Planeta aceea nu era însă Pământul! Nici vorbă de aşa ceva! La celălalt capăt al firului nu erau oameni, ci străini, umanoizi. Cetiani, probabil, deoarece maşina era construită de ei, şi pentru că, erau nişte diavoli inteligenţi. Ei reprezentau tipul care s-ar fi zbătut pentru supremaţia interstelară. Bineînţeles, Hainshii erau în cârdăşie cu ei; toate chestiile alea, de ţi se rupea inima, din directive, erau în stilul lor. Nu-ţi puteai da seama care le era scopul; probabil că urmăreau slăbirea guvernului terran, implicându-l în afacerea asta cu „liga planetelor”, până ce străinii ajungeau atât de puternici încât puteau prelua conducerea cu forţa. Planul lor în legătură cu Noul Tahiti era însă uşor de întrevăzut. Aveau să-i lase pe creechi să-i extermine pe oameni. Legau mâinile oamenilor cu o grămadă de directive false emise de „ansiblu” şi lăsau să înceapă masacrul. Umanoizii se ajută între ei; şobolanii îi ajută pe şobolani. Iar colonelul Dongh înghiţise pilula. Intenţiona să respecte ordinele. Chiar îi spusese lui Davidson: „O să respect dispoziţiile statului major de pe Terra şi, pe Dumnezeul meu, Don, o să le respecţi şi tu, iar în Noua Javă o să-l asculţi pe maiorul Muhamed”. Bătrânul Ding Dong era stupid, dar îl plăcea pe Davidson, şi acesta îl îndrăgea la rândul său. Nu i-ar fi putut asculta ordinele, dacă ele însemnau trădarea rasei umane înaintea unei conspiraţii străine, dar tot îi părea rău de bătrânul ostaş. Poate că era fraier, însă era loial şi curajos. Nu un trădător înnăscut, ca miorlăitul ăla de Lyubov. Dacă exista cineva pe care să dorească să-l vadă răpus de creechi, atunci acela nu putea fi decât marele Raj Lyubov, iubitorul de străini.