Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Asta-i tot ce-am spus? Pe lehova, Gladia! Altceva n-am spus?

Gladia se încruntă:

— Nu-mi amintesc. Dar pe urmă te-ai întins la loc, iar eu am spus: „Nu te teme, Elijah. Nu te teme. Acum eşti în siguranţă.” Şi te-am mângâiat, iar tu te-ai culcat la loc şi ai adormit… şi ai sforăit… N-am auzit pe nimeni sforăind vreodată, dar asta trebuie să fi fost… Gândul o distră vizibil.

Baley zise:

— Ascultă-mă, Gladia. Ce am spus? „Ştiu. Ştiu.” N-am spus şi ce ştiu?

Ea se încruntă din nou:

— Nu. Nu-mi amintesc. Stai, ai spus ceva foarte încet. Ai spus: „El a fost acolo mai întâi.”

— „El a fost acolo mai întâi.” Asta am spus?

— Da. Am crezut că vrei să spui că Giskard a fost acolo înaintea celorlalţi roboţi, că încercai să-ţi învingi temerile că vei fi răpit, că retrăiai amintirea furtunii. Da! De asta te-am mângâiat şi am spus: „Nu te teme, Elijah. Eşti în siguranţă acum.”, până ce te-ai liniştit.

— „El a fost acolo mai întâi.” „El a fost acolo mai întâi.” Acum nu mai uit. Gladia, mulţumesc pentru noaptea trecută. Mulţumesc că îmi vorbeşti acum.

Gladia zise:

— E curios când spui că Giskard te-a găsit primul. Te-a găsit. Ş tii doar.

— Nu poate fi asta, Gladia. Trebuie să fie ceva ce nu ştiu, dar reuşesc să descopăr doar când mintea îmi este absolut relaxată.

— Dar ce înseamnă, atunci?

— Nu sunt sigur, dar dacă asta am spus, trebuie să însemne ceva. Şi am o oră şi ceva să descopăr.

Se ridică:

— Acum trebuie să plec.

Făcuse câţiva paşi spre uşă, dar Gladia alergă la el şi-l îmbrăţişă cu braţele:

— Aşteaptă, Elijah.

Baley şovăi, apoi se aplecă să o sărute. Rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme.

— Te voi mai vedea, Elijah?

Baley răspunse cu tristeţe:

— Nu ştiu. Aşa sper.

Şi plecă să-i caute pe Daneel şi pe Giskard, ca să se pregătească pentru confruntarea ce urma.

Baley străbătu tot trist pajiştea lungă până la locuinţa lui Fastolfe. Roboţii mergeau de o parte şi de cealaltă. Daneel părea în largul lui, dar Giskard, credincios programării lui şi evident incapabil să se relaxeze, supraveghea în continuare împrejurimile.

— Cum îl cheamă pe Preşedintele Adunării Legislative, Daneel? întrebă Baley.

— Nu ştiu, partenere Elijah. De câte ori am auzit vorbindu-se de el, nu i se spunea decât „Preşedintele”. I se spune „Domnule Preşedinte”.

Giskard spuse:

— Îl cheamă Rutilan Horder, domnule, dar numele nu îi este niciodată pomenit oficial. Se foloseşte numai titulatura. Asta dă aparenţa de continuitate pentru guvern. Cei care deţin postul au, fiecare în parte, durate ale mandatului fixe, dar „Preşedintele” există întotdeauna.

— Şi actualul Preşedinte câţi ani are?

— E foarte bătrân, domnule. Trei sute treizeci şi unu, zise Giskard, care avea statisticile pregătite.

— E sănătos?

— N-am informaţii despre vreo boală, domnule.

— Are vreo trăsătură de caracter deosebită, pentru care ar fi bine să fiu pregătit?

Asta păru să-l blocheze pe Giskard. După o pauză, spuse:

— E greu să vă spun, domnule. Este la al doilea mandat. Este considerat un Preşedinte eficient, care munceşte din greu şi obţine rezultate.

— Este iute la mânie? Răbdător? Dominator? Înţelegător?

— Trebuie să vă daţi singur seama de asta, domnule, răspunse Giskard.

Daneel zise:

— Partenere Elijah, Preşedintele este mai presus de ataşamentul faţă de o cauză. Este drept şi nepărtinitor, prin definiţie.

— Sunt sigur de asta, bombăni Baley, dar definiţiile sunt abstracte, ca şi „Preşedintele”, în timp ce Preşedinţii individuali — cu nume — sunt concreţi şi pot avea minţi pe măsură.

Dădu din cap. Ar fi jurat că şi mintea lui era concretă, în mare măsură. După ce se gândise de trei ori la ceva şi de trei ori pierduse acel „ceva”, acum era confruntat cu propriul comentariu făcut când avusese gândul şi tot nu îl ajuta la nimic. „El a fost acolo mai întâi.” Cine fusese acolo mai întâi? Când? Nu avea nici un răspuns.

Baley îl găsi pe Fastolfe aşteptându-l la uşa locuinţei lui, cu un robot lângă el, ce părea cuprins de o agitaţie nerobotică, de parcă n-ar fi fost în stare să-şi îndeplinească rolul de a întâmpina un musafir şi asta l-ar fi necăjit.

Dar întotdeauna exista o explicaţie pentru motivaţiile oamenilor şi reacţiile roboţilor. Era clar că nu e vorba de supărare — de nici un fel de sentiment — Ci numai de o uşoară oscilaţie a potenţialelor pozitronice, rezultată din faptul că avea ordin să-i întâmpine şi să-i controleze pe toţi musafirii, iar el nu-şi putea îndeplini sarcina fără să-l împingă pe Fastolfe, dar nici asta n-avea voie să facă, dacă nu era absolută nevoie. Aşa că avea porniri false, una după alta, şi asta îl făcea să pară fără astâmpăr.

Baley se pomeni că-l priveşte pe robot, absent, şi reuşi cu greu să-s, i îndrepte ochii înspre Fastolfe. (Se gândea la roboţi, dar nu ştia de ce.)

— Mă bucur să te văd din nou, dr. Fastolfe, spuse, şi-i întinse mâna.

După întâlnirea cu Gladia, îi era foarte greu să ţină minte că locuitorii Spaţiului nu doreau să aibă contacte fizice cu un Pământean. Fastolfe ezită o clipă, apoi, pentru că educaţia triumfă asupra prudenţei, luă mâna ce i se întinsese, o ţinu uşor şi puţin, apoi îi dădu drumul. Spuse:

— Eu sunt chiar mai încântat să te văd, domnule Baley. Am fost foarte îngrijorat din cauza experienţei prin care ai trecut aseară. Nu a fost o furtună deosebit de puternică, dar unui Pământean trebuie să i se fi părut copleşitoare.

— Deci ştii ce s-a întâmplat?

— Daneel şi Giskard m-au adus la zi în această privinţă. M-aş fi simţit mai bine dacă ei ar fi venit direct aici şi dacă te-ar fi adus, eventual, cu ei, dar hotărârea lor s-a bazat pe faptul că locuinţa Gladiei e mai aproape de locul unde s-a prăbuşit vehiculul aeropurtat şi că ordinele dumitale au fost extrem de puternice, punând siguranţa lui Daneel mai presus de a dumitale. Nu te-au înţeles greşit?

— Nu. Eu i-am obligat să mă părăsească.

— Oare a fost înţelept?

Fastolfe îl conduse înăuntru şi-i arătă un scaun. Baley se aşeză:

— Părea lucrul cel mai bun. Eram urmăriţi.

— Aşa mi-a spus Giskard. Mi-a mai spus şi că…

Baley îl întrerupse:

— Dr. Fastolfe, te rog. Am foarte puţin timp şi trebuie să-ţi pun nişte întrebări.

— Dă-i drumul, te rog, făcu Fastolfe imediat, cu aerul lui obişnuit de politeţe inepuizabilă.

— Se zvoneşte că pui mai presus de orice lucrurile referitoare la funcţionarea creierului, că dumneata…

— Să termin eu, domnule Baley. Că nu voi permite să-mi stea ceva în cale, că sunt absolut fără milă, nu iau în seamă imoralitatea sau răul, nu m-aş da în lături de la nimic, nu aş ierta nimic, totul în numele importanţei pe care o au lucrările mele.

— Da.

— Cine ţi-a spus asta, domnule Baley? întrebă Fastolfe.

— Are vreo importanţă?

— Poate că nu. În plus, nu-i greu de ghicit. E vorba de fiica mea, Vasilia. Sunt sigur de asta.

Baley zise:

— Poate. Ceea ce vreau să ştiu este dacă e corectă această apreciere a caracterului dumitale.

Fastolfe zâmbi cu tristeţe:

— Aştepţi un răspuns corect de la mine, despre propriul meu caracter? Într-un fel, acuzaţiile care mi se aduc sunt adevărate. Într-adevăr, îmi consider lucrările cea mai importantă problemă care există şi am, într-adevăr, tendinţa să sacrific, pentru ele, orice mi-ar sta în cale. Totuşi, n-o fac. Nu sunt în stare. Şi neg mai ales acuzaţia că l-am ucis pe Jander pentru că asta m-ar ajuta să progresez în studiul meu asupra creierului uman. Nu e adevărat. Nu l-am ucis pe Jander.