Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

(Dacă arăta după cum se simţea, atunci chiar că arăta nefericit.) Probabil că ea gândi astfel, pentru că se întinse şi-l mângâie pe mână:

— Nu te urăsc, Elijah. De ce-aş face-o? Nu mi-ai făcut nimic pentru care să mă supăr. Eu ţi-am făcut şi voi fi fericită toată viaţa pentru asta. Acum doi ani m-ai eliberat cu o atingere, Elijah, iar noaptea trecută m-ai eliberat din nou. Acum doi ani trebuia să ştiu că pot simţi dorinţa, iar noaptea trecută a trebuit să ştiu că pot simţi dorinţa din nou, după Jander. Elijah, rămâi cu mine. Ar fi…

El o întrerupse cu seriozitate:

— Cum s-ar putea, Gladia? Trebuie să mă întorc în Lumea mea. Am îndatoriri acolo şi tu nu poţi veni cu mine. N-ai putea trăi aşa cum se trăieşte pe Pământ. Ai muri din cauza bolilor de pe Pământ — dacă nu te omoară mai întâi aglomeraţia şi claustrarea. Sunt sigur că înţelegi.

— Înţeleg cum e pe Pământ, zise Gladia suspinând, dar nu trebuie să pleci imediat.

— În dimineaţa asta aş putea fi evacuat de pe planetă de către Preşedinte.

— Nu vei fi, zise Gladia cu ardoare. N-o să te laşi. Şi dacă te alungă, putem merge într-o altă Lume din Spaţiu. Există zeci din care să putem alege. Pământul înseamnă atât de mult pentru tine, încât nu poţi trăi într-o Lume din Spaţiu?

Baley spuse:

— Ţi-aş putea da un răspuns evaziv, Gladia, să-ţi spun că nici o Lume din Spaţiu nu m-ar lăsa să-mi întemeiez un cămin acolo — şi ştii că am dreptate. Adevărul este că Pământul înseamnă atât de mult pentru mine, încât ar trebui să mă întorc, totuşi, chiar dacă m-ar accepta vreo Lume din Spaţiu. Chiar dacă asta ar însemna să te părăsesc.

— Şi să nu mai vizitezi niciodată Aurora? Să nu mă mai vezi niciodată?

— Dacă te-aş putea vedea iar, aş face-o, zise Baley cu pasiune. Iar şi iar, crede-mă. Dar la ce bun să vorbesc aşa? Ştii că nu voi mai fi invitat. Şi ştii că nu pot reveni fără invitaţie.

Gladia vorbi încet:

— Nu vreau să cred asta, Elijah.

— Gladia, nu te amăgi singură, zise Baley. Între noi s-a întâmplat ceva minunat, dar ţi se vor mai întâmpla şi alte lucruri minunate, multe, de tot felul, dar nu acelaşi lucru minunat. Aşteaptă-le.

Ea tăcea.

— Gladia, zise el brusc, trebuie să ştie cineva ce s-a întâmplat între noi?

Ea îl privi cu o expresie îndurerată pe chip:

— Chiar atât de ruşine îţi este?

— De ceea ce s-a întâmplat, sigur că nu. Dar chiar dacă nu mi-e ruşine, ar putea să apară urmări neplăcute. Se va vorbi despre asta. Din cauza acelei oribile drame de pe hiperunde, care a prezentat o viziune deformată a relaţiei noastre, suntem cunoscuţi. Pământeanul şi Solariana. Dacă există cea mai mică bănuială că între noi este… dragoste, va ajunge pe Pământ cu viteza transmisiei hiperspaţiale.

Gladia îşi înălţă sprâncenele jignită:

— Iar Pământul te va considera înjosit? Te-ai încurcat cu cineva mai prejos decât tine?

— Nu, sigur că nu, spuse Baley jenat, pentru că ştia că aşa ar considera miliarde de pământeni. Te-ai gândit ce-ar spune soţia mea dacă ar auzi? Sunt însurat.

— Şi ce dacă aude? Ce-i cu asta? Baley respiră adânc:

— Nu înţelegi. Pe Pământ nu e ca în Spaţiu. Au fost timpuri în istoria noastră, când moravurile sexuale erau mai destrăbălate, cel puţin în unele locuri şi pentru unele clase. Acum nu e ca pe timpuri. Pământenii trăiesc aglomeraţi, la un loc, şi trebuie o morală puritană ca să menţii stabil sistemul de familie în asemenea condiţii.

— Vrei să spui că toată lumea are un partener, atât?

— Nu, zise Baley. Ca să fiu cinstit, nu e aşa. Dar există grija ca abaterile să nu se afle, astfel încât toată lumea să poată… să poată…

— Pretinde că nu ştie?

— Ei bine, da, dar în cazul ăsta…

— Totul va fi atât de public, încât nimeni nu se va putea preface că nu ştie… iar soţia ta se va mânia şi te va lovi.

— Nu, n-o să mă lovească, dar o să-i fie ruşine, ceea ce e mai rău. Şi mie îmi va fi ruşine, şi fiului meu. Situaţia mea socială va suferi şi… Gladia, dacă nu înţelegi, nu înţelegi, dar spune-mi că nu vei vorbi despre lucrurile astea, aşa cum fac Aurorienii.

Îşi dădea seama că se făcea de râs. Gladia spuse, gânditoare:

— Nu vreau să te necăjesc, Elijah. Ai fost bun cu mine şi nu vreau să fiu rea cu tine, dar — îşi ridică braţele, deznădăjduită — manierele Pământene sunt aşa de lipsite de sens.

— Fără îndoială. Totuşi, eu trebuie să trăiesc cu ele… aşa cum ai trăit tu cu cele Solariene.

— Da.

Chipul i se întunecă, amintindu-şi. Apoi spuse:

— Iartă-mă, Elijah. Sincer, îmi cer scuze. Vreau ce nu pot avea şi mă răzbun pe tine.

— E în ordine.

— Nu, nu e în ordine. Te rog, Elijah, trebuie să-ţi explic ceva. Nu cred că înţelegi ce s-a întâmplat noaptea trecută. Ai să fii cu atât mai jenat dacă eu înţeleg?

Baley se întrebă ce-ar zice şi ce-ar face Jessie dacă ar auzi discuţia asta. Îşi dădea seama că mintea lui ar trebui să fie la confruntarea cu Preşedintele, care era iminentă, şi nu la propria lui dilemă conjugală. Ar trebui să se gândească la pericolul pentru Pământ şi nu la cel pentru nevasta lui, dar, în realitate, el se gândea la Jessie.

Spuse:

— Probabil că mă voi jena, dar, oricum, explică-mi.

Gladia îşi mută singură scaunul, fără să cheme un robot pentru asta. El aşteptă, nervos, neoferindu-se să i-l mute chiar el. Ea îşi puse scaunul chiar lângă al lui, dar îndreptat invers, astfel încât, când se aşeză, îl privi pe Baley în faţă. În acelaşi timp, îşi puse mâna mică într-a lui, iar el îşi simţi propria mână apăsând-o pe a ei.

— Vezi, spuse ea, nu mă tem de atingere. Am depăşit etapa în care tot ce puteam face era să-ţi ating uşor obrazul, pentru o clipă.

— Aşa o fi, dar asta nu te mai afectează aşa de mult ca atunci, Gladia, nu-i aşa?

Ea încuviinţă:

— Nu, nu mă mai afectează la fel, dar îmi place oricum. Cred că asta înseamnă, de fapt, un progres. Faptul că am fost răscolită de o atingere de o clipă arată cât de anormal am trăit şi cât de mult timp. Acum e mai bine. Pot să-ţi spun cum? Ceea ce am spus până acum e numai prologul.

— Spune-mi.

— Aş vrea să fim în pat şi să fie întuneric. Aş putea vorbi mai liber.

— Stăm pe scaune şi e lumină, Gladia, dar te ascult.

— Da… Pe Solaria, Elijah, nu se vorbea despre sex. Ştii asta.

— Da, ştiu.

— N-am simţit nimic, în adevăratul sens al cuvântului. De câteva ori — numai de câteva — soţul meu s-a apropiat de mine, din datorie. N-o să-ţi povestesc cum a fost, dar crede-mă dacă îţi spun, acum când privesc înapoi, că a fost mai rău decât nimic.

— Te cred.

— Dar ştiam despre sex. Citisem despre el. Discutam cu alte femei, uneori, şi toate spuneau că asta era o obligaţie înfiorătoare pe care trebuia s-o suporte Solarienele. Dacă aveau copii, atâţia cât le permitea cota lor, spuneau întotdeauna că sunt încântate că nu mai trebuie să aibă de-a face cu sexul.

— Le-ai crezut?

— Sigur că da. N-auzisem niciodată altceva şi puţinele informaţii non-Solariene pe care le citisem erau considerate denaturări. Am crezut şi asta. Soţul meu a găsit nişte cărţi pe care le aveam, le-a numit pornografie şi a pus să fie distruse. Şi pe urmă, ştii, oamenii pot fi făcuţi să creadă orice. Cred că femeile Solariene credeau ce spun şi că, într-adevăr, dispreţuiau sexul. Păreau foarte sincere şi m-au făcut să cred că era ceva în neregulă cu mine, pentru că eu aveam un soi de curiozitate şi sentimente ciudate pe care nu le puteam înţelege.