Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Când se află, în sfârşit, în pat şi după ce plecă ultimul robot, se trezi stând cu ochii deschişi în întuneric. Nu-şi dădea seama dacă mai plouă sau nu în Exterior, ori dacă fulgerele slabe îşi aruncă ultimele săgeţi palide, dar nu auzi nici un tunet. Respiră adânc şi se gândi: “Ce i-am promis Gladiei? Ce se va întâmpla mâine? Ultimul act: eşec?”

Şi, în timp ce Baley aluneca pe tărâmul somnului, se gândi la acea incredibilă străfulgerare care îi venise înainte de a adormi.

De două ori se întâmplase. O dată cu o noapte în urmă când, ca şi acum, tocmai adormea, şi o dată în seara asta, când îşi pierduse cunoştinţa sub copac, în furtună. De fiecare dată îi venise un gând, o idee care clarificase problema aşa cum fulgerul luminase noaptea. Şi durase tot atât de puţin ca şi fulgerul.

Ce era?

Se va repeta?

De data asta încercă să profite, să prindă sensul ideii care îi scăpa. Sau era o iluzie care îi scăpa? Însemna, oare, adormirea raţiunii şi năvălirea absurdităţilor de tot felul, pe care nu le poţi ordona dacă nu ai o minte care să lucreze cum trebuie? Oricum, ceea ce căuta el, indiferent ce-ar fi fost, se pierduse încetişor. Nu va veni înapoi la comandă, aşa cum n-ar fi venit un inorog într-o lume în care nu există inorogi.

Mai uşor îi era să se gândească la Gladia şi la felul în care o simţise. Îi atinsese direct bluza mătăsoasă, sub care simţise braţele mici şi delicate, spatele neted. Dacă lui n-ar fi început să-i tremure picioarele, ar fi îndrăznit s-o sărute? Sau asta ar fi însemnat că merge prea departe?

Îşi auzi respiraţia ca un sforăit uşor şi, ca întotdeauna, asta îl deranjă. Îşi învinse somnul şi se gândi iar la Gladia. Înainte de a pleca, desigur, dar nu şi dacă n-ar câştiga nimic pentru ea… Asta ar însemna să-i plătească şi chiar… Îşi auzi din nou sforăitul moale şi, de data asta, îl deranjă mai puţin.

Gladia… Nu crezuse că o va mai vedea vreodată… darămite s-o atingă… să o îmbrăţişeze. Şi nu-şi dădu seama când trecuse de la gând la vis. O îmbrăţişă din nou, ca mai înainte. Dar nu exista bluza… şi pielea ei era caldă şi catifelată… şi mâinile lui o mângâiau încet pe omoplaţi, pe coaste… Toate astea aveau ceva adevărat. Toate simţurile îi erau treze. Îi adulmecă parfumul părului, iar buzele lui simţiră gustul uşor sărat al pielii ei… şi parcă nu mai stăteau în picioare. Se culcaseră, sau fuseseră culcaţi de la început? Şi ce se întâmplase cu lumina? Simţi salteaua de sub el şi cuvertura de deasupra… întuneric… iar ea era tot în braţele lui, goală.

Se trezi brusc:

— Gladia?

Cu voce mirată, neîncrezătoare.

— Sst, Elijah, făcu ea, punându-i degetele pe buze cu blândeţe. Nu spune nimic.

Putea să-i fi cerut să-şi oprească până şi circulaţia sângelui.

— Ce faci? întrebă el.

— Nu ştii ce fac? răspunse ea. Sunt în pat cu tine.

— Dar de ce?

— Pentru că aşa vreau.

Corpul i se lipi de al lui. Ea trase de un capăt al pijamalei lui şi pătura se desfăcu.

— Nu te mişca, Elijah. Eşti obosit şi nu vreau să te oboseşti mai tare.

Elijah simţi cum îl cuprinde un val de căldură. Se hotărî să n-o menajeze pe Gladia:

— Nu sunt chiar aşa de obosit, Gladia.

— Nu, zise ea tăios. Odihneşte-te. Vreau să te odihneşti. Nu te mişca.

Gura i se lipi de a lui, parcă ar fi vrut să-l oblige să tacă. El se lăsă moale şi îi trecu prin cap că execută nişte ordine, că era obosit şi că ar fi vrut mai degrabă să i se facă, decât să facă. Şi, roşind de ruşine, se gândi că asta îi micşora vina. („N-am avut încotro, se auzi spunând. Ea m-a obligat.”) Pe Iehova, câtă laşitate! Câtă înjosire de neîndurat! Dar îi fugiră şi gândurile astea. Se auzea o muzică în surdină şi temperatura crescuse puţin. Cuvertura dispăruse, ca şi pijamaua lui. Îşi simţi capul legănat de braţele ei şi apăsat de ceva moale. Fără prea mare surprindere îşi dădu seama, după poziţia ei, că moliciunea era sânul ei stâng, cu sfârcul lipi de buzele lui.

Încetişor, ea cânta după muzică, o melodie veselă, legănată, pe care el n-o recunoscu. Ea se legănă uşor înainte şi înapoi, atingându-i bărbia şi gâtul cu vârful degetelor. El se relaxă, mulţumit că nu trebuie să facă nimic, lăsând-o pe ea să aibă iniţiativa şi să conducă. Când ea îi mişcă braţele, el nu se împotrivi şi le lăsă să se odihnească acolo unde i le pusese ea. N-o ajută deloc şi, când răspunse cu o excitaţie intensă şi cu un spasm, o făcu numai pentru că nu avu încotro.

Ea părea neobosită, iar el nu voia ca ea să se oprească. Pe lângă plăcerea reacţiei sexuale, el avu, din nou, senzaţia pe care o încercase mai devreme, bucuria absolută a pasivităţii din copilărie. În cele din urmă, el nu mai putu răspunde şi parcă nici ea nu mai putea, pentru că îşi puse capul la subsuoara lui şi mâna stângă pe pieptul lui, în timp ce cu degetele îi mângâia duios părul scurt şi creţ.

I se păru că o aude murmurând:

— Mulţumesc… Mulţumesc…

„Pentru ce?” se întrebă.

Abia dacă îşi mai dădea seama că ea e acolo, pentru că sfârşitul dulce al unei zile grele era tot atât de adormitor ca un elixir magic şi simţea că îl cuprinde somnul, ca şi cum i-ar fi alunecat degetele de pe o realitate dură şi el ar fi căzut… căzut… prin nori moi de somn în oceanul uşor legănat al viselor.

Şi în timp ce se întâmpla asta, ceea ce nu venea la comandă veni de la sine. Pentru a treia oară se ridică o cortină şi toate întâmplările de când plecase de pe Pământ se concentrară şi se amestecară. Din nou era totul clar. Se căzni să vorbească, să audă cuvintele pe care avea nevoie să le audă, să le lege ca să devină o parte a gândirii lui, dar chiar dacă se cramponă de ele cu toată puterea, acestea trecură pe lângă el şi dispărură.

Aşa că, din acest punct de vedere, a doua zi a lui Baley pe Aurora se sfârşi într-un mod foarte asemănător cu prima.

Când Baley deschise ochii, văzu că soarele intra pe fereastră şi îi păru bine. Spre surprinderea lui, deşi era încă somnoros, îi păru bine. Însemna că furtuna se terminase şi parcă nici n-ar fi fost. Lumina soarelui — când era doar o alternativă pentru lumina egală, blândă şi caldă a Oraşelor — putea fi considerată violentă şi nesigură. Dar dacă o comparai cu furtuna, însemna însăşi pacea. Totul e relativ, se gândi Baley, şi ştiu că niciodată nu va mai considera soarele absolut dăunător.

— Partenere Elijah?

Daneel stătea la capătul patului. Ceva mai în spate era Giskard. Chipul prelung al lui Baley se lăţi într-un zâmbet de plăcere. Îşi întinse mâinile înspre ei:

— Pe Iehova, băieţi — şi, pe moment, nu-şi dădu seama cât de nepotrivit e cuvântul — când v-am văzut ultima oară împreună, n-am fost deloc sigur că o să vă mai văd vreodată.

— Cu siguranţă, zise Daneel încet, că nici unul dintre noi n-ar fi păţit nimic.

— Acum, când e soare, văd, spuse Baley. Dar noaptea trecută am crezut că furtuna o să mă omoare şi am fost sigur că eşti în pericol de moarte, Daneel. Mi se părea că până şi lui Giskard i s-ar putea face vreun rău, dacă ar fi încercat să mă apere. Recunosc, sună melodramatic, dar, ştiţi, mă cam pierdusem cu firea.

— Ne dăm seama, domnule, zise Giskard. Tocmai din cauza asta ne-a fost greu să vă părăsim, în ciuda ordinului dumneavoastră strict. Sperăm că nu sunteţi nemulţumit din pricina asta acum.