Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Trebuia să meargă. Trebuia să se îndepărteze de maşină, ca urmăritorii să nu-l găsească prea uşor. Nu trebuia să şovăie şi să rămână lângă ea, astfel putea să fi rămas în ea — uscat. Încercă să-si şteargă faţa cu batista, dar aceasta era la fel de udă ca şi faţa, aşa că o aruncă. Era inutilă. Continuă să meargă, cu mâinile întinse în faţă. Exista vreo Lună care înconjura Aurora? Păru să-si aducă aminte că întâlnise o menţiune despre aşa ceva; lumina ei i-ar fi făcut plăcere. Dar ce mai conta? Chiar dacă ar fi existat şi s-ar fi aflat pe cer, norii ar fi întunecat-o.

Simţi ceva. Nu vedea ce este, dar ştia că trebuie să fie scoarţa aspră a unui copac. Fără îndoială că e un copac. Până şi un Orăşean şi-ar da seama. Apoi, îşi aminti că fulgerul putea lovi copacii şi putea ucide oamenii. Nu-şi putea aminti dacă citise vreodată o descriere despre felul în care te simţi când eşti lovit de fulger sau dacă existau măsuri de prevedere. Nu cunoştea pe nimeni de pe Pământ care să fi fost lovit de fulger. Bâjbâi până la copac, plin de groază: Încotro să o ia ca să nu revină de unde a plecat?

Înainte!

Lăstărişul era acum des şi greu de străbătut. Parcă erau nişte degete osoase care se încleştau pe el. Trase plin de nerăbdare şi auzi cum i se rup hainele.

Înainte!

Dinţii îi clănţăneau, iar el tremura. Alt fulger. Nu era rău. O clipă zări împrejurimile. Copaci! Mulţi. Era într-o pădurice. Mai mulţi copaci erau mai periculoşi decât unul singur când era vorba de fulger? Nu ştia. Oare avea importanţă dacă nu punea mâna pe un copac? Nici asta nu ştia. Moartea prin fulgerare nu era cunoscută in Oraşe, iar romanele istorice (şi uneori poveştile) care pomeneau de asta nu intrau niciodată în amănunte.

Privi în sus la ceru! întunecat şi simţi cum curge apa. Îşi şterse ochii uzi cu mâinile ude. Se împiedică, încercând să facă un pas mare. La un moment dat intră într-un pârâu, alunecând pe prundiş. Ce ciudat! Asta nu-l udă mai mult decât era deja. Continuă să meargă. Roboţii nu-l vor găsi. Dar Giskard? Nu ştia unde se află. Sau încotro merge. Sau cât de departe se află de ceva. Dacă voia să se întoarcă la maşină, nu putea. Dacă încerca să fie conştient de sine, nu putea.

Şi furtuna va continua veşnic, şi el se va topi până la urmă, şi va curge în pârâiaşul Baley, şi nimeni nu-l va mai găsi vreodată. Iar moleculele lui dizolvate vor pluti până la ocean. Exista vreun ocean pe Aurora? Sigur că exista! Era mai mare decât cel al Pământului, iar la polii Aurorei era mai multă gheaţă. A, va pluti până la gheaţă şi va îngheţa acolo, strălucind în soarele rece şi portocaliu.

Mâinile îi atinseră alt copac… mâinile ude… copacul ud… bubuitul tunetului… ciudat că nu vedea lumina fulgerului… fulgerul venea mai întâi… era lovit? Nu simţi nimic… cu excepţia pământului. Pământul era sub el, pentru că degetele lui scormoneau în noroi. Îşi întoarse capul ca să poată respira. Era destul de plăcut. Nu mai trebuia să meargă. Putea aştepta. Giskard îl va găsi.

Dintr-o dată fu foarte sigur de asta. Giskard trebuia să-l găsească, pentru că… Nu, uitase pentru ce. Era a doua oară când uita ceva. Înainte de a adormi… Era acelaşi lucru pe care îl uita de fiecare dată?… Acelaşi lucru?…

Nu conta.

Va fi în ordine… în…

Şi zăcea acolo, singur şi fără cunoştinţă, în ploaie, la rădăcina unui copac, în timp ce furtuna continua.

Privind în urmă după aceea şi calculând, reieşea că Baley fusese inconştient cel puţin zece minute şi cel mult douăzeci. Ar fi putut fi, totuşi, oricât între zero şi infinit.

Era conştient de o voce. Nu auzea cuvintele pe care le rostea aceasta, doar vocea. Era uimit că suna ciudat şi fu foarte satisfăcut să recunoască o voce de femeie. Îl îmbrăţişau nişte braţe, ridicându-l, ducându-l. Un braţ — al lui — atârna. Capul îi era greu. Încercă uşor să se îndrepte, dar nu se întâmplă nimic. Din nou vocea de femeie. Îşi deschise ochii obosit. Îşi dădea seama că e rece şi ud şi, dintr-o dată, observă că apa nu-l mai loveşte. Şi nu era întuneric, nu de tot. Era o revărsare de lumină şi în ea zări chipul unui robot. Îl recunoscu.

— Giskard, şopti el, amintindu-şi acum şi de furtună, şi de fulger.

Giskard ajunsese primul la el; îl găsise înaintea celorlalţi roboţi. Baley se gândi cu mulţumire: „Ştiam eu că o va face.”

Îşi închise din nou ochii şi simţi că se mişcă repede, dar cu acea oscilaţie uşoară — totuşi clară — care îi spunea că e cărat de cineva care merge. Apoi o oprire şi o uşoară îndreptare, până ce simţi că stă pe ceva cald şi plăcut. Ştia că e un loc într-o maşină acoperită, poate, cu prelată, dar nu se întrebă de unde ştie. Apoi urmă o senzaţie de plutire lină prin aer şi un material absorbant pe faţă şi pe mâini, sfâşierea bluzei lui, aer rece pe piept, apoi iar uscatul şi ştersul.

După aceea, senzaţiile năvăliră asupra lui. Se afla într-o locuinţă. Zărea, când şi când, dacă deschidea ochii, frânturi de pereţi, de lumini, de obiecte (forme amestecate de mobilier). Simţi cum i se scot hainele tacticos şi făcu o încercare slabă şi inutilă de colaborare, apoi simţi apă caldă şi cum e frecat cu putere. Iar el ar fi vrut să nu se mai oprească.

La un moment dat, îi veni un gând şi strânse braţul care îl ţinea:

— Giskard! Giskard!

Auzi vocea lui Giskard:

— Sunt aici, domnule.

— Giskard, Daneel e la adăpost?

— Este în siguranţă, domnule.

— Bun.

Baley închise din nou ochii şi nu mai făcu nici un efort în legătură cu uscatul. Simţea cum e întors pe toate părţile în curentul de aer uscat şi, apoi, era iar îmbrăcat în ceva care semăna cu un capot cald.

Plăcere! Din copilărie nu i se mai întâmplase aşa ceva şi îi păru, dintr-o dată, rău de copiii pentru care se făcea tot şi care nu erau destul de conştienţi ca să aprecieze asta. Sau se bucurau? Amintirea acelei plăceri din copilărie determina comportarea adultului? Senzaţia lui de acum era doar expresia plăcerii de a fi din nou copil?

Şi auzi o voce de femeie. Mama? Nu, asta nu se putea.

— Mămico?

Acum stătea pe un scaun. Simţea, într-un fel; că perioada scurtă şi fericită de revenire a copilăriei se apropia de sfârşit. Trebuia să revină în lumea tristă a conştiinţei de sine şi a statului pe picioarele proprii.

Dar fusese o voce de femeie. Ce femeie? Baley deschise ochii:

— Gladia?

Era o întrebare, o întrebare a cuiva uimit, dar, în sinea lui, nu era chiar atât de uimit. Gândindu-se iar, îşi dădu seama că recunoscuse vocea. Privi în jur. Giskard stătea în nişa lui, dar Baley nu-l băgă în seamă. Toate la rândul lor. Spuse:

— Unde e Daneel?

Gladia zise:

— A fost curăţat şi uscat şi el în camera roboţilor şi a fost îmbrăcat în haine uscate. Este înconjurat de personalul casei mele şi acesta are indicaţiile lui. Pot să-ţi spun că nici un străin nu se va apropia la mai mult de cincizeci de metri de locuinţa mea, din orice parte, fără să ştim imediat. Giskard a fost, de asemenea, curăţat şi uscat.

— Da, văd.

Nu-i păsa de Giskard, ci numai de Daneel. Era liniştit pentru că Gladia părea să fi înţeles faptul că trebuia să-l păzească pe Daneel şi că el nu trebuia să se complice să-i mai şi explice.

Exista, totuşi, o breşă în zidul de apărare şi exista un ton de nemulţumire în glas când spuse: