Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

În zare tot mai fulgera, iar tunetul era un murmur stins, în timp ce vântul, întâlnind un obiect ce opunea rezistenţă mai înverşunată decât până atunci, bocea pe un ton mai înalt. Era întuneric. Ochii lui Baley nu erau decât ochi omeneşti, iar el nu văzu nici o lumină, de nici un fel, în afară de fulgerele întâmplătoare. Cu siguranţă că soarele trebuie să fi apus, iar norii erau groşi.

Şi pentru prima oară de când plecase de pe Pământ, Baley era singur!

Singur!

Se simţise prea rău, prea scos din minţi ca să-si dea seama.

Chiar şi acum, se pomeni că se sforţează să se gândească ce-ar fi trebuit să facă şi ce a făcut — dacă în mintea lui ameţită ar mai fi încăput şi alt gând, în afară de cel că Daneel trebuie să plece. De exemplu, nu întrebase unde se află acum, în apropiere de ce, unde aveau de gând să se ducă Daneel şi Giskard. Nu ştia cum funcţionează nici o părticică din vehiculul aeropurtat. Sigur că nu-l putea pune în funcţiune, dar l-ar fi putut face să dea căldură dacă i-ar fi fost frig sau să întrerupă căldura, dacă ar fi fost prea multă — numai că nu ştia cum să facă nici una, nici alta. Nu ştia cum să acopere ferestrele dacă ar fi vrut să fie acoperite sau cum să deschidă o uşă, dacă ar fi vrut să plece.

Singurul lucru pe care putea. să-l facă acum era să aştepte ca Giskard să se întoarcă după el. Cu siguranţă că asta ar aştepta Giskard din partea lui. Ordinul fusese pur şi simplu: „Întoarce-te după mine”. Nu existase nici o indicaţie că Baley si-ar schimba în vreun fel poziţia, iar mintea limpede şi nerăvăşită a lui Giskard va interpreta „Întoarce-te” ca pe o presupunere că trebuia să revină la maşină.

Baley încercă să se obişnuiască. Într-un fel, era o uşurare faptul că aştepta, că nu trebuia să ia hotărâri un timp, pentru că nu exista nici o hotărâre pe care s-o poată lua el. Era o uşurare faptul că nu se mai mişca, se simţea la adăpost că scăpase de fulgerele îngrozitoare şi de zgomotele tulburătoare. Poate ar fi bine să doarmă.

Dintr-o dată înţepeni. Cum să facă aşa ceva? Au fost urmăriţi. Erau, poate, sub observaţie. Se umblase la maşină în timp ce era parcată şi-i aştepta în faţa Clădirii Administraţiei de la Institutul de Robotică, şi fără îndoială că, în curând, îl vor ajunge cei care îi urmăriseră.

Îi aştepta şi pe ei, nu numai pe Giskard.

Se gândise bine, în nefericirea lui? Se umblase la maşină în faţa Clădirii Administraţiei. Ar fi putut face asta oricine, dar mai ales cineva care ştia că el se afla acolo şi cine ştia asta mai bine decât Amadiro? Amadiro intenţionase să-l întârzie până la începerea furtunii. Asta era clar. EI trebuia să călătorească în furtună şi să se prăbuşească în furtună. Amadiro studiase Pământul şi populaţia lui — se lăuda cu asta. Ştia foarte bine cât de greu se descurcau Pământenii în Exterior în general, şi mai ales pe timp de furtună. Era absolut convins că Baley va fi complet neajutorat.

Dar de ce ar fi făcut-o? Ca să-l aducă pe Baley înapoi la Institut? ÎI avusese deja acolo, dar avusese un Baley în deplinătatea facultăţilor lui mintale şi, împreună cu el, doi roboţi capabili să-l apere pe Baley fizic. Acum ar fi altceva! Dacă maşina ar fi distrusă în furtună, Baley ar fi distrus din punct de vedere emoţional. Poate că ar fi, chiar, inconştient şi nu s-ar opune să fie adus înapoi. Nici cei doi roboţi n-ar obiecta. Dacă Baley s-ar simţi rău, singura lor reacţie normală ar fi să-i ajute pe roboţii lui Amadiro să-l salveze. De fapt, cei doi roboţi ar veni cu Baley, inevitabil. Şi dacă l-ar întreba cineva pe Amadiro, el ar spune că s-a temut pentru viaţa lui Baley în furtună; că a încercat să-l ţină la Institut şi nu a reuşit; că şi-a trimis roboţii să-l urmărească şi să se asigure că e bine; şi că roboţii l-au scos pe Baley la liman, după ce maşina a avut un accident în timpul furtunii. Dacă lumea nu va înţelege că Amadiro a fost cel care a dat ordinul să se umble la maşină (şi cine ar crede aşa ceva? şi cum să dovedeşti?), singura reacţie a publicului va fi să-l laude pe Amadiro pentru umanitarismul lui, cu atât mai uimitor, cu cât a fost exprimat faţă de un Pământean subuman.

Şi ce va face, apoi, Amadiro cu Baley? Nimic, doar că l-ar face să tacă şi să fie neajutorat un timp. Nu Baley era prada. Tocmai asta era. Si Amadiro ar mai avea doi roboţi, care ar fi neajutoraţi. Indicaţiile primite i-ar sili, cât mai strict, să-l păzească pe Baley şi, dacă lui Baley îi era rău şi i se purta de grijă, ei trebuiau să respecte ordinele lui Amadiro, dacă aceste ordine erau clar şi evident în folosul lui Baley. Şi poate că nici Baley nu şi-ar veni în fire suficient ca să-i protejeze de alte ordine — sigur că nu, dacă i se vor da sedative.

Era clar! Era clar! Amadiro îi păcălise pe Baley, Daneel şi Giskard, dar într-un fel neobişnuit. Îi trimisese în furtună ca să-i aducă înapoi şi să-i păcălească din nou — într-un fel obişnuit. Mai ales pe Daneel! Daneel era cheia. Mai mult ca sigur că Fastolfe îi va căuta si-i va găsi în cele din urmă, şi-i va recupera, dar atunci va fi prea târziu, nu-i aşa?

Şi ce voia Amadiro de la Daneel? Baley, pe care îl durea capul, era sigur că ştie, dar cum s-o dovedească? Nu mai putea gândi. Dacă ar întuneca ferestrele, ar crea din nou o mică lume interioară, îngrădită şi nemişcată, atunci poate că ar fi în stare să-şi reia gândurile. Dar nu ştia cum să acopere ferestrele. Putea numai să stea acolo şi să privească la furtuna care se potolea în spatele acelor ferestre, să asculte cum bate ploaia în ele, să urmărească fulgerele slabe şi să asculte bombănitul tunetului. Îşi închise ochii, strângând din pleoape, care alcătuiră un zid, dar el nu îndrăznea să doarmă.

Uşa din dreapta a maşinii se deschise. Îi auzi fluieratul. Simţi cum intră aerul rece şi umed, cum scade temperatura, cum mirosul tare de verdeaţă şi de umezeală îl alungă pe cel slab, obişnuit, de ulei şi tapiţerie, care îi amintea, într-un fel, de Oraşul pe care se întreba dacă-l va mai vedea vreodată. Deschise ochii şi avu senzaţia ciudată a unei feţe de robot, trăgându-se într-o parte fără să se mişte de fapt. Ameţi. Robotul, care se vedea ca o umbră întunecată pe un fond întunecat, părea să fie unul mare. Dădea impresia că e foarte capabil. Spuse:

— Vă cer iertare, domnule. Nu eraţi însoţit de doi roboţi?

— Au plecat, murmură Baley, prefăcându-se că îi este foarte rău şi conştient că nici nu trebuia să se prefacă.

Un fulger îşi croi drum printre pleoapele lui pe jumătate deschise.

— Au plecat! Unde au plecat, domnule?

Apoi, în timp ce aştepta răspunsul, întrebă:

— Vă e rău, domnule?

Baley simţi o tresărire de mulţumire. Dacă robotul nu ar fi avut indicaţii speciale, ar fi reacţionat înainte de orice la semnele clare de rău ale lui Baley. Dacă a întrebat mai întâi de roboţi, însemna că avea indicaţii severe şi precise, în ordinea importanţei lor. Se potrivea.

Încercă să răspundă cu putere şi normal, aşa cum nu se simţea în stare, spunând:

— Sunt bine. Nu fi îngrijorat pentru mine.

Pe un robot obişnuit nu l-ar fi putut convinge, dar acesta era atât de montat în legătură cu Daneel (evident), încât ascultă. Întrebă:

— Unde s-au dus roboţii, domnule?

— Înapoi la Institutul de Robotică.

— La Institut? De ce, domnule?

— Au fost chemaţi de Preşedintele Robotician Amadiro şi el le-a ordonat să se întoarcă. Eu îi aştept: