Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Baley se întoarse şi zbură înapoi pe drumul pe care venise, scâncind.

Baley simţi strânsoarea puternică a lui Daneel pe braţe, mai jos de umeri. Se opri şi se chinui să nu mai scoată sunetul ăsta copilăresc. Simţea cum tremură.

Daneel spuse cu nemărginit respect:

— Partenere Elijah. e o furtună — aşteptată, prevăzută, normală.

— Ştiu asta, şopti Baley.

Într-adevăr, ştia. Furtunile fuseseră descrise de nenumărate ori în cărţile pe care le citise, de ficţiune sau nu. Le văzuse în imagini holografice şi în spectacole de pe hiperunde — sunet, aspect, tot. Partea adevărată, totuşi, sunetul şi aspectul normal, nu pătrunsese niciodată în măruntaiele Oraşului şi, de fapt, nu încercase niciodată în viaţă aşa ceva.

Cu tot ce ştia — teoretic — nu putea înfrunta — visceral — realitatea. În ciuda descrierilor, a culegerilor de texte, a fotografiilor mici şi a imaginilor văzute pe ecrane mici, a sunetelor înregistrate; în ciuda acestor lucruri, habar n-avea că fulgerele sunt atât de luminoase şi că străbat cerul în felul ăsta; că sunetul este un bas care vibrează aşa de tare deasupra unei Lumi pustii; că şi una, şi alta, sunt aşa de imprevizibile; şi că ploaia poate să semene cu o găleată de apă răsturnată, care curge întruna.

Murmură disperat:

— Nu pot ieşi acolo.

— Nu va trebui s-o faci, zise Daneel imediat. Giskard aduce vehiculul. Ţi-l va trage chiar în faţa uşii. Nici o picătură de ploaie n-o să cadă pe tine.

— De ce nu aşteptăm până se termină?

— Nu te sfătuiesc deloc să faci asta, partenere Elijah. Ploaia va mai continua cel puţin până după miezul nopţii şi, dacă Preşedintele soseşte mâine dimineaţă, aşa cum a dat de înţeles dr. Amadiro, ar fi bine să petreci seara consultându-te cu dr. Fastolfe.

Baley se sforţă să se întoarcă în partea de unde venise şi-l privi pe Daneel în ochi. Aceştia păreau foarte îngrijoraţi, dar Baley se gândi, cu tristeţe, că asta era numai interpretarea lui despre aspectul acelor ochi. Robotul nu avea sentimente, ci doar derivaţii pozitronice, care imitau sentimentele. (Şi poate că nici oamenii nu aveau sentimente, ci doar derivaţii pozitronice interpretate ca sentimente.)

Era conştient că Amadiro plecase. Spuse:

— Amadiro m-a întârziat intenţionat, insistând să intru în Personală, vorbind fără rost, împiedicându-vă, pe tine şi pe Giskard, să-l întrerupeţi şi să mă preveniţi despre furtună. A insistat chiar să mă convingă să fac turul clădirii cu el sau să cinez cu el. S-a oprit numai la zgomotul furtunii. Asta aştepta el.

— S-ar putea. Dacă furtuna te reţine aici acum, asta poate fi ceea ce aşteaptă el.

Baley oftă:

— Ai dreptate. Trebuie să plec… cumva.

Şovăind, făcu un pas înspre uşă, care era tot deschisă, încă acoperită de cenuşiul închis al ploii care cădea. Un al doilea pas. Si încă unul… sprijinindu-se greu pe Daneel. Giskard aştepta liniştit la uşă. Baley se opri şi închise ochii o clipă. Apoi vorbi cu glas scăzut, mai mult pentru el, decât pentru Daneel:

— Trebuie s-o fac.

Şi înaintă din nou.

— Vă simţiţi bine, domnule? întrebă Giskard.

Era o întrebare prostească, impusă de programarea robotului, se gândi Baley, deşi nu era mai rea decât întrebările groaznic de nepotrivite pe care le puneau, uneori, fiinţele umane, în afara programării sau a etichetei.

— Da, răspunse Baley, cu o voce pe care încercă — şi nu reuşi — să o facă mai puternică decât o şoaptă răguşită.

Era un răspuns fără rost la o întrebare prostească, pentru că Giskard, aşa robot cum era, îşi dădea, desigur, seama că Baley nu se simţea bine şi că răspunsul lui era o minciună sfruntată. Oricum, răspunsul fu dat şi primit şi îl scuti pe Giskard de următorul pas.

Spuse:

— Acum mă duc să iau vehiculul aeropurtat şi să-l aduc în faţa uşii.

— Va funcţiona… cu toată această… această apă, Giskard?

— Da, domnule. E o ploaie obişnuită.

Ieşi, mergând drept prin ploaie. Fulgerele luminau aproape întruna şi tunetele erau un mârâit surd care ajungea la intensitatea maximă în câteva minute.

Pentru prima oară în viaţa lui, Baley se pomeni că invidiază un robot. Închipuie-ţi, să poată merge prin asta; să nu-i pese de apă, de vreme, de sunete; să poată ignora peisajul şi să aibă o aşa-zisă viaţă plină de curaj; să nu cunoască teama sau durerea sau moartea, pentru că nu există durere sau moarte. Şi totuşi, să nu poată gândi cu capul lui, să nu aibă fărâme de intuiţie… Aceste însuşiri meritau preţul plătit de oameni pentru ele? Deocamdată, Baley nu putea spune. Ştia că, de îndată ce va învinge teama, nici un preţ nu va fi prea mare pentru om. Dar acum, când nu simţea decât cum îi bate inima şi îl lasă nervii, nu putea să nu se întrebe la ce-i folosea să fie om, dacă nu era în stare să depăşească această spaimă cuibărită adânc în suflet, această agorafobie puternică.

Şi totuşi, stătuse aproape două zile în aer liber şi reuşise să se simtă bine. Dar teama nu fusese învinsă. Acum ştia. O înăbuşise gândindu-se intens la alte lucruri, dar furtuna nesocotise toată intensitatea gândului. Nu putea îngădui aşa ceva. Dacă toate astea piereau — gândire, mândrie, voinţă — va trebui să se întoarcă la ruşine. Nu se putea pierde cu firea sub privirea impersonală, superioară a roboţilor. Ruşinea trebuia să fie mai puternică decât teama. Simţi braţul puternic al lui Daneel în jurul taliei şi ruşinea îl împiedică să facă lucrul după care tânjea — să se întoarcă şi să-si ascundă faţa la pieptul robotului. Poate că n-ar fi rezistat, dacă Daneel ar fi fost om…

Pierduse legătura cu realitatea, pentru că auzise vocea lui Daneel ca de la mare distanţă. Suna de parcă Daneel simţea ceva asemănător cu panica:

— Partenere Elijah, mă auzi?

Vocea lui Giskard, de la aceeaşi distanţă, zise:

— Va trebui să-l cărăm.

— Nu, murmură Baley, lăsaţi-mă să merg.

Poate că ei nu-l auzeau. Poate că el nici nu vorbea, ci numai credea că vorbeşte. Se simţi ridicat de la pământ. Braţul stâng îi atârna moale şi el se căzni să-l ridice, să-l pună pe umărul cuiva, să se înalţe de la mijloc în sus, să bâjbâie pe podea cu picioarele şi să stea drept. Dar braţul stâng continua să-i atârne moale şi toată truda lui fu în zadar.

Era conştient că se deplasa prin aer şi simţi o rafală de stropi pe faţă. Nu apă propriu-zisă, ci stropi de aer umed. Apoi urmă apăsarea unei suprafeţe solide pe partea lui stângă, alta mai moale pe partea lui dreaptă. Se afla în vehiculul aeropurtat, făcut din nou sandviş între Giskard şi Daneel. Lucrul de care îşi dădea cel mai bine seama era că Giskard era ud. Simţi cum îl inundă un jet de aer cald. Afară era un întuneric aproape total, iar pe geam se scurgea o peliculă de apă. Apoi se lăsă o beznă totală. Zgomotul făcut de jet, în timp ce vehiculul se ridica deasupra gazonului şi se legăna, acoperi tunetul şi păru să-i smulgă dinţii.

Giskard spuse:

— Îmi pare rău că vă produc neplăcere cu suprafaţa mea udă, domnule. Mă voi usca repede. Vom aştepta puţin aici, până ce vă reveniţi.

Baley respira mai uşor. Se simţea protejat de minune şi confortabil. Se gândi: „Vreau înapoi în Oraşul meu. N-au decât să colonizeze cei din Spaţiu tot Universul. Pământul e tot ce ne trebuie.” Şi chiar în timp ce gândea aşa, ştia că nu el, ci nebunia lui credea asta.