Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Nu cred că înţeleg deosebirea, partenere Elijah, spuse Daneel.

— Vorbim mai târziu despre asta, Daneel. Încă nu sunt sigur dacă în această cameră sunt sau nu microfoane.

Baley aproape terminase. Zise:

— Ei bine, Daneel, am stat pe îndelete, nu m-am grăbit deloc. Acum sunt gata să ies şi mă întreb dacă Amadiro ne mai aşteaptă după atâta vreme sau dacă a trimis vreun subaltern să ne conducă afară. La urma urmei, Amadiro este o persoană ocupată şi nu poate petrece toată ziua cu mine. Ce crezi, Daneel?

— Ar fi mai logic dacă dr. Amadiro ar trimite pe cineva.

— Şi tu, Giskard? Ce părere ai?

— Sunt de acord cu prietenul Daneel, deşi din experienţa mea am văzut că fiinţele umane nu fac întotdeauna ceea ce ar fi logic.

Baley spuse:

— În ce mă priveşte, eu cred că Amadiro ne aşteaptă răbdător. Dacă l-a făcut ceva să piardă atâta timp cu noi, cred că forţa motrice — oricare ar fi ea — încă n-a slăbit.

— Nu ştiu care ar putea fi forţa motrice despre care vorbeşti, partenere Elijah, zise Daneel.

— Nici eu, Daneel, răspunse Baley, şi asta mă deranjează foarte mult. Dar acum să deschidem uşa şi să vedem.

Amadiro îi aştepta la uşă, exact în locul în care îl lăsase Baley. Le zâmbi, fără să dea vreun semn de nerăbdare. Baley nu se putut stăpâni să nu-i arunce lui Daneel o privire care însemna „ţi-am spus eu”, iar acesta răspunse cu indiferenţă.

Amadiro spuse:

— Mi-a părut cam rău că nu l-ai lăsat pe Giskard afară când ai intrat, domnule Baley. L-aş fi putut cunoaşte în trecut, când Fastolfe şi cu mine ne înţelegeam mai bine, dar nu ştiu cum s-a făcut că nu l-am cunoscut vreodată. Ştii, Fastolfe mi-a fost profesor.

— Da? făcu Baley. De fapt; n-am ştiut asta.

— N-aveai cum s-o ştii, dacă nu ţi s-a spus… şi în scurtul timp de când te afli pe planetă, oricum, n-ai fi avut timp să afli banalităţi din astea, cred. Hai acum, m-am gândit că nu prea mă poţi considera primitor dacă nu profit să te duc la Institut, ca să-ţi arăt ce-i acolo.

— Zău, zise Baley, puţin îndărătnic, trebuie…

— Insist, zise Amadiro pe un ton autoritar. Ai sosit pe Aurora ieri dimineaţă şi nu cred că vei mai rămâne pe planetă multă vreme. Asta e singura şansă pe care o ai să arunci o privire într-un laborator modern care efectuează lucrări de cercetare în domeniul roboticii.

ÎI luă pe Baley de braţ şi continuă să flecărească. („Limbă-lungă”, îi trecu prin cap lui Baley, care era foarte uimit.)

— Te-ai spălat, zise Amadiro. Ţi-ai făcut nevoile. Poate mai sunt şi alţi roboticieni cărora ai vrea să le pui întrebări şi eu aş fi de acord cu asta, pentru că vreau să-ţi arăt că nu-ţi pun piedici în scurtul timp în care ţi se va mai permite să-ţi faci investigaţia. De fapt, n-ai nici un motiv să nu cinezi cu noi.

Giskard spuse:

— Dacă-mi daţi voie să vă întrerup, domnule…

— Nu-ţi dau! i-o tăie Amadiro şi robotul tăcu.

Amadiro zise:

— Dragul meu domn Baley, îi înţeleg pe aceşti roboţi. Cine să-i cunoască mai bine? Cu excepţia nefericitului de Fastolfe, bineînţeles. Sunt sigur că Giskard voia să-ţi amintească de vreo întâlnire, vreo promisiune, vreo afacere, şi toate astea n-au nici un rost. Deoarece investigaţia este aproape terminată, îţi promit, nimic din ceea ce avea el de gând să-ţi amintească nu mai poate avea importantă. Să uităm de fleacurile astea şi să fim prieteni pentru scurt timp. Trebuie să înţelegi, bunul meu domn Baley, continuă el, că sunt un fel de fan al Pământului şi al culturii lui. Pe Aurora nu e chiar cel mai răspândit subiect, dar eu îl consider fascinant. Mă interesează mai ales istoria veche a Pământului, zilele când pe el se vorbeau o sută de limbi şi Standardul Interstelar încă nu apăruse. Îmi dai voie să te felicit, apropo, pentru felul în care te-ai descurcat cu Interstelara? Pe aici, zise el în continuare, dăm colţul. Vom ajunge în camera pentru simulări la conexiuni pozitronice, care are o frumuseţe a ei, stranie, şi poate că dăm de o simulare în funcţiune. E ca o simfonie. Dar vorbeam despre felul în care te-ai descurcat cu Interstelara. Una dintre multele credinţe de pe Aurora în legătură cu Pământul este că Pământenii vorbesc o Interstelară de neînţeles. Când s-a transmis spectacolul despre dumneata, mulţi au spus că actorii nu puteau fi Pământeni, pentru că puteau fi înţeleşi, dar eu te pot înţelege.

Când spuse acest lucru, zâmbi. Apoi continuă, cu un aer confidenţial:

— Am încercat să-l citesc pe Shakespeare, dar nu-l pot citi în original, desigur, iar traducerea este ciudat de banală. Nu cred altceva decât că vina e a traducerii şi nu a lui Shakespeare. Mă descurc mai bine cu Dickens şi Tolstoi,poate pentru că e proză, deşi numele personajelor sunt, în ambele cazuri, imposibil de pronunţat pentru mine. Ceea ce vreau să spun, domnule Baley, este că sunt un prieten al Pământului. Zău că sunt. Vreau numai binele lui. Înţelegi?

ÎI privi pe Baley şi din nou se zări lupul în ochii lui strălucitori. Baley ridică glasul, străduindu-se să-şi facă loc printre frazele curgătoare ale celuilalt:

— Mi-e teamă că nu pot să vă fac pe plac, dr. Amadiro. Trebuie să-mi văd de treburi şi nu mai am alte întrebări pentru dumneavoastră sau pentru oricine-de aici. Dacă dumneavoastră…

Baley se opri. În aer se auzi un zgomot slab şi ciudat, ca un hodorogit. Privi în sus, uimit:

— Ce-i asta?

— Ce anume? întrebă Amadiro. Nu simt nimic.

Privi la cei doi roboţi, care urmaseră tăcuţi pe cele două fiinţe umane.

— Nimic! zise cu putere. Nimic.

Baley îşi dădu seama că ăsta e un ordin. Nici unul dintre roboţi nu putea pretinde că a auzit zgomotul, contrazicând direct o fiinţă umană, dacă Baley nu aplica o contrapresiune, şi era sigur că nu va reuşi prea bine, faţă de profesionalismul lui Amadiro.

Oricum, nu conta. EI auzise ceva şi nu era robot; nu putea fi contrazis. Spuse:

— După cum aţi spus chiar dumneavoastră, dr. Amadiro, mi-a rămas puţin timp. Ăsta e un motiv în plus pentru care trebuie…

Din nou zgomotul hodorogit. Mai tare.

Baley spuse, foarte tăios:

— Cred că asta e exact ceea ce n-aţi auzit înainte şi nu auziţi nici acum. Lăsaţi-mă să plec, domnule, sau voi cere ajutorul roboţilor mei.

Amadiro dădu imediat drumul braţului lui Baley:

— Prietene, nu trebuie decât s-o spui. Hai! Te voi conduce la cea mai apropiată ieşire şi, dacă mai vii vreodată pe Aurora, ceea ce pare extrem de improbabil, te rog să vii să faci vizita pe care ţi-am promis-o.

Acum mergeau mai repede. Coborâră cu rampa în spirală, ieşiră pe un culoar înspre anticamera spaţioasă, acum liberă, şi pe culoarul prin care intraseră.

Ferestrele din anticameră erau foarte întunecate. Se putea să fie deja noapte?

Nu era. Amadiro murmură pentru el:

— Ce vreme împuţită! Au întunecat ferestrele.

Se întoarse înspre Baley:

— Cred că plouă. Au prevăzut-o şi, de obicei, te poţi încrede în buletinul meteorologic, când e vreme urâtă.

Uşa se deschise şi Baley făcu un salt înapoi. Un vânt rece răbufni înăuntru şi pe cerul nu negru, ci de un cenuşiu închis, ciudat, vârfurile copacilor se legănau încoace şi încolo. Din cer se scurgea apă, coborând în şuvoaie. Şi în timp ce Baley privea îngrozit, o dungă luminoasă traversă cerul cu o strălucire orbitoare şi apoi se auzi, din nou, hodorogeala, de data asta cu o trosnitură de parcă dunga de lumină ar fi rupt cerul şi hodorogeala ar fi fost zgomotul produs de ruptură.