Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Elijah Baley se trezi la umbra copacului şi bodogăni pentru el:

— Ştiam eu. Transpir.

Tăcu o clipă, îşi îndreptă spatele, îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul mâinii, apoi privi crunt la picăturile de apă.

— Nu pot suferi transpiraţia, vorbi de unul singur, de parcă ar fi promulgat o lege cosmică, şi din nou avu pică pe Univers, pentru că făcea un lucru important şi neplăcut în acelaşi timp.

În Oraş, unde temperatura şi umiditatea erau sub control total şi unde n-aveai niciodată nevoie să te porţi astfel încât căldura produsă să fie mai mare decât cea înlocuită. niciodată nu transpirai (desigur cu excepţia cazului în care doreai să transpiri).

Asta da, civilizaţie!

Privi spre câmp, unde se afla o ceată de bărbaţi şi femei, oarecum în grija lui. Erau în majoritate tinerei până la douăzeci de ani, dar şi câţiva mai copţi, ca el. Săpau pământul cu stângăcie şi făceau o seamă de alte lucruri pe care trebuia să le facă roboţii — şi le-ar fi făcut mai bine, dacă nu li s-ar fi dat ordin să stea deoparte şi să aştepte, în timp ce oamenii munceau cu încăpăţânare.

Pe cer erau nori, iar soarele se ascundea, în acea clipă, în spatele unuia dintre ei. Privi la întâmplare în sus. Pe de o parte, asta însemna că dogoarea soarelui (şi transpiraţia) s-ar reduce. Pe de altă parte, avea oare de gând să plouă?

Ăsta era necazul cu Exteriorul. Oscilai întruna între alternative neplăcute.

Faptul că un nor relativ mic putea acoperi complet soarele, întunecând Pământul dintr-o parte în alta, lăsând, totuşi. aproape tot cerul albastru, îl uluia întotdeauna pe Baley.

Rămase sub învelişul de frunze al copacului (un fel de perete şi tavan primitiv, cu scoarţa moale la pipăit) şi privi, din nou, înspre ceată, cu atenţie. O dată pe săptămână, indiferent de vreme, veneau aici.

Primeau şi membri noi. Aceştia erau, categoric, mai mulţi decât cei câţiva inimoşi care porniseră la drum. Conducerea Oraşului, chiar dacă nu-şi dădea prea mult osteneala, era destul de înţelegătoare ca să nu pună piedici.

Înspre orizont, în dreapta lui — la est, cum ai fi zis după poziţia soarelui din amurg — Baley văzu cupolele greoaie, cu multe vârfuri, ale Oraşului, care cuprindeau tot ceea ce făcea ca viaţa să merite trăită. Văzu şi o pată mică deplasându-se, prea departe ca să-şi dea seama ce era. După felul în care se mişca şi după semne prea complicate pentru a fi explicate, Baley fu sigur că era un robot, dar asta nu-l surprinse. Suprafaţa Pământului, în afara Oraşului, era teritoriul roboţilor, nu al oamenilor — cu excepţia celor câţiva care, ca şi el, visau cai verzi pe pereţi.

Privirea i se întoarse automat la visătorii care săpau, trecând de la unul la altul. Îi cunoştea şi ştia numele fiecăruia. Toţi lucrau, toţi învăţau cum să suporte Exteriorul şi…

Se încruntă şi bombăni încet:

— Unde-i Bentley?

Şi un alt glas, răsunând în spatele lui, vioi şi cam gâfâit, spuse:

— Uite-mă, tată.

Baley se răsuci:

— Nu face asta, Ben.

— Ce să nu fac?

— Să te strecori aşa în spatele meu. Mi-e destul de greu să-mi ţin echilibrul în Exterior şi fără să mai am bătaie de cap cu emoţiile.

— N-am vrut să te iau prin surprindere. E greu să faci zgomot când mergi pe iarbă. N-ai încotro… Dar nu crezi că ar trebui să mergi înăuntru, tată? Eşti afară de două ore şi cred că e destul.

— De ce? Pentru că am patruzeci şi cinci de ani şi tu eşti un boboc de nouăsprezece? Crezi că trebuie să ai grijă de ramolitul de taică-tău, nu-i aşa?

— Da, cred că asta e, zise Ben. Şi se vede că eşti un detectiv bun. Mergi drept la ţintă.

Ben zâmbi larg. Avea faţa rotundă şi ochii îi străluceau. Semăna mult cu Jessie, se gândi Baley, cu mama lui. Avea prea puţin din faţa prelungă şi gravă a lui Baley. Şi totuşi Ben gândea ca tatăl lui. Câteodată se încrunta, sobru, demonstrând că era un copil absolut legitim.

— Mă descurc foarte bine, spuse Baley.

— Da, tată. Eşti cel mai bun dintre noi, având în vedere…

— Având în vedere ce?

— Vârsta ta, bineînţeles. Şi nu uit că tu eşti cel care a început asta. Am văzut, totuşi, că te-ai adăpostit sub copac şi mi-am spus… ei bine, poate că bătrânului îi ajunge.

— Ţi-arăt eu ţie „bătrân”, zise Baley.

Robotul pe care-l văzuse în direcţia Oraşului era acum destul de aproape ca să fie observat, dar Baley îl îndepărtă din minte, considerându-l fără importantă. Spuse:

— E bine să te aşezi sub un copac, din când în când, dacă soarele străluceşte prea tare. Trebuie să învăţăm să folosim avantajele Exteriorului, dar şi să ne obişnuim să-l suportăm dezavantajele… Şi uite că soarele iese din spatele norului.

— Da, aşa e… Păi, atunci, nu vrei să mergi înăuntru?

— Pot să rabd. O dată pe săptămână am o după-amiază liberă şi o petrec aici. E dreptul meu. Se potriveşte cu gradul meu C-7.

— Nu e vorba de drept, tată. E vorba că oboseşti prea mult.

— Mă simt bine, zău.

— Sigur. Şi când o să ajungi acasă, o să te duci direct la culcare şi o să stai întins în întuneric.

— Antidotul obişnuit pentru o lumină prea puternică.

— Şi mama e îngrijorată.

— Păi, n-are decât să se îngrijoreze. O să-l prindă bine. În afară de asta, de ce e rău să stau aici? Partea cea mai proastă e transpiraţia. Dar trebuie să mă obişnuiesc. Nu pot scăpa de ea. La început nici nu puteam să mă plimb atât de departe de Oraş şi trebuia să mă întorc… Şi tu erai singurul care mă însoţea. Acum, uite ce mulţi suntem şi ce departe pot să merg, fără probleme. Pot să şi lucrez mult. Mai rezist o oră. Uşor… Zău, Ben, mamei tale i-ar face bine să vină şi ea aici.

— Cine? Mămica? Desigur că glumeşti.

— Nu prea glumesc. Atunci când va veni vremea să plec, nu voi putea… pentru că ea nu vrea.

— Şi te vei bucura. Nu te amăgi, tăticule. Asta nu se va întâmpla curând… şi, dacă acum nu eşti prea bătrân, vei fi prea bătrân atunci. O să fie ca un fel de joc pentru tineret.

— Ştii, zise Baley, încleştându-şi pe jumătate pumnul, eşti destul de înţelept când spui „tineret”. Ai plecat vreodată de pe Pământ? Au plecat vreodată de pe Pământ oamenii aceia de pe câmp? Eu am plecat. În urmă cu doi ani. S-a întâmplat înainte de aclimatizarea asta… şi am supravieţuit.

— Ştiu, tăticule, dar a fost pentru scurt timp şi a fost o misiune de serviciu, iar ţie ţi s-a purtat de grijă. Nu-i acelaşi lucru.

— A fost acelaşi lucru, spuse Baley, cu încăpăţânare, ştiind în sufletul său că n-a fost aşa. Şi nu ne va lua prea mult timp să plecăm. Dacă aş putea obţine permisiunea de a pleca pe Aurora, am pu-tea renunţa la acţiunea asta.

— Las-o baltă. N-o să se întâmple aşa uşor.

— Trebuie să încercăm. Cei ce deţin puterea nu ne vor lăsa să plecăm dacă nu primim undă verde de pe Aurora. Este cea mai mare şi cea mai puternică dintre Lumile Spaţiului şi ce spun ei…

— Devine realitate! Am discutat despre asta de peste un milion de ori. Dar nu trebuie să te duci acolo ca să le ceri permisiunea. Există hiper-transmiţătoare. Poţi vorbi cu ei de aici. Am spus-o de nenumărate ori până acum.

— Nu-i acelaşi lucru. Trebuie să luăm legătura unii cu alţii în persoană… şi am spus asta de nenumărate ori până acum.