Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Continuă să meargă, încrâncenat, nelăsând ca expresia feţei să-l dea de gol — cel puţin aşa credea el. Totuşi, robotul de lângă el îl opri:

— Vă e rău, domnule?

Nu „stăpâne”, ci „domnule”. Era un robot de pe Aurora.

— N-am nimic, băiete, zise Baley răguşit. Mergi mai departe. Privea în jos şi nu ridică ochii până ce nu ajunse lângă nava înaltă.

O navă de pe Aurora!

Era sigur de asta. Scoasă în evidenţă de un reflector, părea şi mai înaltă, mai elegantă şi totuşi mai puternică decât navele de pe Solaria. Baley pătrunse în ea şi comparaţia rămase în favoarea celor de pe Aurora. Încăperea era mai mare decât la navele de acum doi ani: mai luxoasă, mai confortabilă.

Ştiu exact ce urmează şi se dezbrăcă imediat de toate hainele. (Probabil vor fi dezintegrate de lampa cu plasmă. Cu siguranţă nu le va mai primi înapoi la întoarcerea pe Pământ — dacă se va întoarce. Prima oară nu le primise.) Nu va primi alte haine până ce nu va fi serios îmbăiat, examinat, cântărit şi injectat. Aproape că-l bucurau procedurile umilitoare ce i se impuneau. La urma urmei, îi luau gândul de la ce se întâmpla. Abia dacă îşi dădea seama de accelerarea de la început şi nici nu avu timp să se gândească la clipa în care părăsi Pământul şi intră în spaţiu.

Când, în sfârşit, era din nou îmbrăcat, analiză, cu amărăciune, rezultatul într-o oglindă. Materialul, orice ar fi fost, era neted şi reflecta imaginea schimbând culoarea la orice modificare de unghi vizual. Pantalonii erau strânşi pe glezne şi acoperiţi de partea de sus a pantofilor, care se mulau plăcut pe picioare. Mânecile de la bluză îl strângeau la încheietura pumnului, iar mâinile îi erau acoperite de mănuşi subţiri şi transparente. Partea de sus a bluzei îi acoperea gâtul si, dacă voia, putea să-şi acopere şi capul cu o glugă ataşată. Ştia că e atât de îmbrobodit nu fiindcă i-ar fi plăcut, ci pentru a reduce pericolul pe care îl reprezenta faţă de cei din Spaţiu.

În timp ce privea costumul, se gândi că ar trebui să se simtă supărător de îngrădit, supărător de înfierbântat, supărător de jilav. Dar nu se simţea aşa. Spre marea lui uşurare, nici măcar nu transpira. Trase concluzia care se impunea. Îl întrebă pe robotul care îl adusese pe navă şi care mai era cu el:

— Băiete, hainele astea sunt termoreglabile?

— Sunt, într-adevăr, domnule, răspunse robotul. Sunt haine pentru orice vreme şi sunt considerate plăcute. Sunt şi extrem de scumpe. Puţini de pe Aurora îşi pot permite să le poarte.

— Chiar aşa? Pe Iehova!

Se uită cu atenţie la robot. Părea un model destul de primitiv, de fapt nu prea diferit de modelele de pe Pământ. Avea, totuşi, o anumită distincţie a figurii, care la modelele de pe Pământ lipsea. De exemplu, îşi putea schimba expresia în anumite limite. Zâmbise foarte uşor când îi explicase că i se oferise un lucru pe care puţini de pe Aurora şi-l puteau permite. Structura corpului părea de metal, şi totuşi avea aspect de ţesătură, ceva care aluneca uşor la fiecare mişcare, ceva în culori care se asortau şi contrastau în chip plăcut. Pe scurt, dacă nu te uitai de aproape, robotul, chiar dacă nu avea deloc aspect uman, părea să poarte haine.

Baley spuse:

— Cum ar trebui să-ţi spun, băiete?

— Mă numesc Giskard, domnule.

— R. Giskard?

— Dacă vreţi, domnule.

— Pe nava asta aveţi bibliotecă?

— Da, domnule.

— Poţi să-mi aduci filme-cărţi despre Aurora?

— De care, domnule?

— Istorie, ştiinţe politice, geografie — orice mi-ar oferi informaţii despre planetă.

— Da, domnule.

— Şi un vizor.

— Da, domnule.

Robotul ieşi pe uşa cu două canaturi şi Baley dădu din cap batjocoritor, ca pentru el. În călătoria spre Solaria, nu-i trecuse prin cap să-şi petreacă timpul liber din spaţiu învăţând ceva folositor. în ultimii doi ani progresase puţin.

Încercă uşa pe care tocmai ieşise robotul. Era închisă şi fără nici un pic de elasticitate. Orice altceva l-ar fi surprins din cale-afară. Cercetă camera. Avea un ecran cu hiperunde. Învârti butoanele.

La întâmplare, recepţionă o rafală de muzică, reuşi, în cele din urmă, să reducă volumul şi ascultă fără să-l placă. Zdrăngănit şi disonant. Instrumentele orchestrei păreau cam dezacordate. Atinse alte butoane şi reuşi până la urmă să schimbe priveliştea. Ceea ce văzu era un meci de fotbal spaţial, evident jucat în condiţii de gravitate zero. Mingea zbura în linie dreaptă, iar jucătorii (prea mulţi de fiecare parte — cu aripioare la spate, coate şi genunchi, pentru dirijarea mişcării) pluteau în volte graţioase. Mişcările neobişnuite îl ameţiră pe Baley. Se aplecă înainte şi tocmai găsise şi apăsa pe butonul de închidere, când auzi uşa deschizându-se în spatele lui.

Se întoarse şi, fiindcă se aştepta să-l vadă pe R. Giskard, în prima clipă percepu doar că a intrat cineva care nu e R. Giskard. Îi trebui o secundă sau două ca să-şi dea seama că vede o siluetă umană, cu o faţă lată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul scurt şi argintiu, pieptănat lins pe spate, cineva îmbrăcat în haine cu croială şi culoare clasice.

— Pe Iehova! zise Baley, gâtuit de emoţie.

— Partenere Elijah, zise celălalt, înaintând, cu un zâmbet reţinut pe chip.

— Daneel! ţipă Baley, îmbrăţişând robotul şi strângându-l la piept. Daneel!

Baley continua să-l strângă în braţe pe Daneel, singurul obiect neaşteptat de cunoscut de pe navă, singura legătură strânsă cu trecutul. Se agăţă de Daneel într-o explozie de uşurare şi afecţiune.

Apoi, puţin câte puţin, îşi adună gândurile şi înţelese că nu îl îmbrăţişa pe Daneel, ci pe R. Daneel — Robotul Daneel Olivaw. Îmbrăţişa un robot şi robotul îl susţinea cu blândeţe, îngăduind să fie îmbrăţişat, considerând că acest lucru îi făcea plăcere unei fiinţe umane şi suportând acest lucru fiindcă potenţialele pozitronice ale creierului său nu-i permiteau să respingă îmbrăţişarea şi să provoace astfel dezamăgirea şi jena fiinţei umane.

Prima Regulă a Roboticii, de netrecut, stabilea: „Unui robot nu-l este permis să facă rău unei fiinţe umane” — iar respingerea unei atitudini prieteneşti ar fi însemnat să facă rău.

Încet, ca să nu i se citească pe faţă tulburarea, Baley îşi slăbi strânsoarea. Ba chiar îl bătu pe robot pe umeri, la sfârşit, să nu se observe că se ruşinează.

— Nu te-am mai văzut, Daneel, zise Baley, de când ai adus pe Pământ nava aceea, cu cei doi matematicieni. Ţii minte?

— Cu siguranţă, partenere Elijah. E o plăcere să te văd. — Simţi emoţia, nu-i aşa? zise Baley cu blândeţe.

— Nu pot spune că simt ceva în sens omenesc, partenere Elijah. Totuşi, pot să spun că faptul că te văd îmi face gândurile mai nestingherite. Iar forţa de gravitaţie pe care o simte corpul meu pare să-mi afecteze mai puţin simţurile, şi mai sunt şi alte modificări, pe care nu le pot distinge. Îmi închipui că senzaţiile mele corespund întrucâtva cu ce simţi tu când ai o bucurie.

Baley dădu din cap:

— Oricum s-ar numi ceea ce simţi când mă vezi, vechiul meu partener, pare de preferat faţă de ceea ce simţi când nu mă vezi, iar mie îmi convine — dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar cum se face că eşti aici?

— Giskard Reventlov a raportat că eşti… R. Daneel se opri.

— Purificat? întrebă Baley ironic.

— Dezinfectat, zise R. Daneel. M-am gândit că pot intra.