Isaac Asimov: Roboţii de pe Aurora

Baley îşi strânse buzele şi, dându-şi seama, în cele din urmă, că nu avea altă alternativă, spuse:

— Cât timp am să…

Iar Demacheck spuse, cu calm:

— Hai-hai. Nu ti-am explicat că nu avem încotro… şi nici timp? Pleci, îşi privi ceasul sub formă de bandă de la încheietura mâinii, peste mai puţin de şase ore.

Cosmodromul se afla în partea de est a Oraşului, la periferie, într-un sector părăsit, la drept vorbind în Exterior. Totul era atenuat de faptul că sălile de aşteptare şi casele de bilete erau, de fapt, în Oraş, iar accesul la navă se făcea cu un vehicul, pe o pistă acoperită. Prin tradiţie, toate decolările se făceau noaptea, astfel încât o mantie de întuneric reducea în continuare efectul Exteriorului.

Cosmodromul nu era foarte aglomerat, dacă se ţinea seama de populaţia numeroasă a Pământului. Pământenii părăseau foarte rar planeta, iar traficul consta în totalitate din activităţi comerciale, organizate de roboţi şi de cei din Spaţiu.

Elijah Baley, aşteptând ca nava să fie pregătită pentru îmbarcare, se simţea deja desprins de Pământ.

Bentley era cu el, iar între ei se aşternuse o linişte posomorâtă. În cele din urmă, Ben spuse:

— N-am crezut că mama o să vrea să vină şi ea.

Baley încuviinţă din cap:

— Nici eu n-am crezut. Îmi aduc aminte cum a fost când am plecat pe Solaria. Acum e la fel.

— Ai reuşit s-o linişteşti?

— Am făcut ce-am putut, Ben. Crede că am să mă zdrobesc în spaţiu sau că, de îndată ce ajung pe Aurora, cei de acolo mă vor omorî.

— De pe Solaria te-ai întors.

— Asta n-o face decât să nu dorească să risc şi a doua oară. Crede că norocul mă va părăsi. Oricum, se va descurca… Stai pe lângă ea, Ben. Stai un timp cu ea şi, orice ar fi, nu vorbi despre colonizarea unei noi planete. Ştii că asta o supără cel mai mult. Crede că odată şi odată o s-o părăseşti. Ştie că n-o să poată pleca şi că n-o să te mai vadă niciodată.

— S-ar putea, zise Ben. S-ar putea ca lucrurile să stea chiar aşa.

— Tu poţi suporta mai uşor, dar ea nu poate, aşa că nu vorbi despre asta cât timp lipsesc. Da?

— Bine… Cred că e puţin supărată pe Gladia.

Baley îl privi cu asprime:

— I-ai spus…

— Nu i-am spus nici un cuvânt. Dar a văzut şi ea chestia aia pe hiperunde şi ştie că Gladia e pe Aurora.

— Şi ce dacă? E o planetă mare. Crezi că Gladia Delmarre o să mă aştepte la cosmodrom? Pe Iehova, Ben, mama ta nu ştia că siropul ăla de pe hiperunde a fost nouăzeci la sută ficţiune?

Ben schimbă subiectul cu efort vizibil:

— Ce curios — stai aici fără nici un bagaj.

— Stau aici cu prea multe. Am hainele de pe mine, nu? Cum ajung la bord, se vor descotorosi de ele. Se duc la tratament chimic, apoi dispar în spaţiu. Pe urmă, îmi vor da haine cu totul noi, după ce voi fi dezinfectat, curăţat şi lustruit pe toate părţile. Am mai trecut prin asta.

Din nou se lăsă liniştea, apoi Ben spuse:

— Ştii, tată… şi se opri brusc.

Încercă iar:

— Ştii, tată… Nici de data asta nu reuşi mai mult.

Baley îl fixă:

— Ce vrei să spui, Ben?

— Tată, mă simt cel mai mare nătărău când îţi spun asta, dar cred că fac bine. Tu nu eşti genul de erou. Niciodată nu m-am gândit că ai fi. Eşti un tip de treabă şi cel mai bun tată din lume, dar nu eşti genul de erou.

Baley mormăi.

— Totuşi, spuse Ben, dacă te gândeşti, tu ai fost cel care a şters Oraşul Spaţial de pe hartă; tu ai atras Aurora de partea noastră; tu ai iniţiat proiectul ăsta de colonizare a altor Lumi. Tată, ai făcut mai mult pentru Pământ, decât toţi cei din guvern laolaltă. Aşa că, de ce nu eşti mai apreciat?

Baley spuse:

— Pentru că nu sunt genul de erou şi pentru că drama aia prostească de pe hiperunde a fost pusă pe seama mea. Mi i-a făcut duşmani pe toţi cei din Departament, a supărat-o pe mama ta şi mi-a creat o reputaţie cu care nu pot să mă descurc.

Receptorul de la încheietura mâinii licări, iar el se ridică:

— Acum trebuie să plec, Ben.

— Ştiu. Dar ceea ce vreau să-ţi spun, tată, este că eu te respect. Şi de data asta, când te vei întoarce, o s-o auzi de la toţi, nu numai de la mine.

Baley se simţi emoţionat. Încuviinţă repede din cap, puse o mână pe umărul fiului său şi murmură:

— Mulţumesc. Ai grijă de tine… şi de mama… cât sunt plecat. Plecă fără să privească înapoi. Îi spusese lui Ben că se duce pe Aurora ca să discute proiectul de colonizare. Dacă ar fi aşa, s-ar putea întoarce triumfător. În realitate…

Se gândi: „Mă voi întoarce dezonorat… dacă mă mai întorc.”

Baley era a treia oară pe o navă spaţială, iar cei doi ani care trecuseră nu-i şterseseră din memorie primele două zboruri. Ştia exact la ce să se aştepte. Va urma izolarea — faptul că nimeni nu-l va vedea sau nu va avea de-a face cu el, poate doar cu excepţia unui robot. Va urma tratamentul medical obişnuit — dezinfectarea şi sterilizarea. (Nu putea să le ocolească.) Vă urma încercarea de a-l face apt pentru abordarea celor din Spaţiu, temători de infecţii, care îşi imaginau pământenii ca pe nişte depozite pline cu microbi.

Vor fi, însă, şi unele diferenţe. De data asta n-o să-l mai sperie atât de mult desfăşurarea lucrurilor. Cu siguranţă că senzaţia de buimăceală la ieşirea din matrice va fi mai puţin supărătoare. Va fi pregătit pentru spaţiile deschise. De data asta, îşi spuse plin de curaj (dar cu un nod în stomac), ar putea chiar să insiste să i se prezinte o perspectivă din spaţiu.

„Oare ar fi diferită de fotografiile făcute, pe timp de noapte, cerului, aşa cum se vede din Exterior?” se întrebă.

Îşi aminti cum a văzut prima oară o cupolă de planetariu (bineînţeles, adăpostită în Oraş). Nu-i lăsase deloc senzaţia că s-ar afla în Exterior, nici o stare de nelinişte. Au urmat apoi cele două — ba nu, trei ieşiri în aer liber, când a văzut stele adevărate pe bolta adevărată a cerului. Asta îl impresionase mult mai puţin decât cupola de planetariu, dar de fiecare dată bătuse un vânt rece şi avusese sentimentul de depărtare, ceea ce făcea ca totul să pară mai înspăimântător decât cupola — dar mai puţin înspăimântător decât în timpul zilei, fiindcă întunericul era pentru el ca un zid protector.

Şi atunci, stelele văzute prin vizorul unei nave spaţiale vor semăna mai mult cu un planetariu sau cu cerul de pe Pământ, noaptea? Sau va fi o senzaţie cu totul diferită? Se concentră numai la asta, de parcă ar fi vrut să nu mai ştie că pleca de lângă Jessie şi Ben, şi din Oraş.

Doar din bravadă refuză maşina şi insistă să străbată pe jos distanţa scurtă de la poartă până la navă, însoţit de robotul care venise după el. La urma urmei, nu era decât o arcadă acoperită. Pasajul era uşor arcuit şi se uită în urmă cât mai putu să-l vadă pe Ben la celălalt capăt. Ridică o mână ca din întâmplare, de parcă ar fi luat Expresul înspre Trenton, iar Ben îi făcu semn cu ambele mâini, frenetic, arătându-l cu degetele vechiul semn al victoriei.

Victorie? Un gest inutil, Baley era sigur.

Trecu la un alt gând care i-ar fi putut ocupa timpul: „Ce-ar fi dacă s-ar urca în timpul zilei la bordul unei nave, cu soarele oglindindu-se strălucitor în metalul ei, iar el, împreună cu toţi ceilalţi de la bord, ar vedea Exteriorul? Cum s-ar simţi dacă ar fi pe deplin conştient de o lume cilindrică, minusculă, ce s-ar desprinde din lumea infinit mai mare de care a depins o vreme şi, apoi, s-ar pierde într-un Exterior infinit mai mare decât orice Exterior de pe Pământ, până când, după o veşnicie în Neant, ar găsi alt…”