Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Baley spuse:

— Nu s-a stabilit legal că el a făcut asta, aşa că, cel puţin virtual, este o calomnie ceea ce, tocmai, aţi spus. Deci, să lăsăm asta deoparte şi să ne continuăm discuţia. Am nevoie de informaţii. Eu voi pune întrebările pe scurt şi direct şi, dacă dumneavoastră răspundeţi la fel, această întrevedere va lua repede sfârşit.

— Nu, domnule Baley. Nu dumneata stabileşti condiţiile acestei întrevederi, spuse Amadiro. Presupun că unul sau ambii dumitale roboţi sunt utilaţi pentru înregistrarea întregii noastre conversaţii.

— Aşa cred.

— Eu ştiu. Am şi eu un dispozitiv de înregistrare. Să nu crezi, bunul meu domn Baley, că mă vei conduce printr-o junglă de răspunsuri scurte spre ceva ce-i va fi de folos lui Fastolfe. Voi răspunde cum voi crede eu de cuviinţă şi voi avea grijă să nu fiu înţeles greşit. Şi propria mea înregistrare mă va ajuta să mă asigur că nu sunt înţeles greşit.

Acum, pentru prima oară, în spatele atitudinii prieteneşti a lui Amadiro se ghicea lupul.

— Foarte bine, atunci, dar dacă răspunsurile dumneavoastră vor fi dinadins lungi şi evazive, şi asta va apărea în înregistrare.

— Evident.

— După ce ne-am înţeles, pentru început, aş dori un pahar cu apă.

— Desigur. Giskard, vrei să-l serveşti pe domnul Baley? Giskard ieşi imediat din nişă. Se auzi inevitabilul zornăit al cuburilor de gheaţă la barul dintr-un capăt al încăperii şi imediat în faţa lui Baley, pe birou, apăru un pahar cu apă.

— Mulţumesc, Giskard, zise Baley, aşteptând ca acesta să intre înapoi în nişă.

Apoi vorbi:

— Dr. Amadiro, am dreptate să cred că sunteţi conducătorul Institutului de Robotică?

— Da, ai.

— Si fondatorul lui?

— Corect. Vezi, răspund pe scurt.

— De cât timp există acesta?

— În concepţie — de decenii. De cel puţin cincisprezece ani adun oameni însufleţiţi de aceeaşi idee. Acum doisprezece ani am obţinut aprobarea Adunării Legislative. Construcţia a început acum nouă ani şi munca propriu-zisă acum şase ani. În forma lui actuală, Institutul funcţionează de doi ani şi avem planuri de dezvoltare pe termen lung. lată un răspuns lung, domnule, dar prezentat foarte pe scurt.

— De ce aţi considerat. necesar să întemeiaţi Institutul?

— A, domnule Baley. Aici cred că nu aştepţi decât un răspuns lung.

— Cum doriţi, domnule.

În acel moment, un robot aduse o tavă cu sandvişuri mici şi prăjituri şi mai mici, toate necunoscute lui Baley. Încercă un sandviş şi îl găsi uscat şi nu tocmai neplăcut la gust, dar destul de ciudat ca să-l înghită cu greu. ÎI făcu să alunece pe gât bând restul de apă.

Amadiro îl urmări cu un fel de plăcere şi spuse:

— Trebuie să înţelegi, domnule Baley, că noi, Aurorienii, suntem oameni neobişnuiţi. Aşa sunt în general cei din Spaţiu, dar acum eu vorbesc despre Aurorieni în special. Suntem urmaşii Pământenilor — un lucru la care majoritatea dintre noi nu se gândeşte cu plăcere — dar suntem autoaleşi.

— Ce înseamnă asta, domnule?

— Pământenii trăiesc de mult timp pe o planetă supraaglomerată şi s-au organizat în oraşe şi mai aglomerate, care, în final, au devenit stupuri şi furnicare pe care le numiţi Oraşe, cu „O” mare. Ce fel de Pământeni, deci, ar pleca de pe Pământ şi ar merge înspre alte Lumi pustii şi duşmănoase şi ar construi societăţi noi din nimic, societăţi pe care nu le-ar vedea terminate într-o viaţă de om — copaci care ar fi lăstari când ar muri ei, ca să spun aşa.

— Oameni foarte neobişnuiţi, cred.

— Foarte neobişnuiţi. Mai precis, oameni care nu depind atât de mult de aglomerările de indivizi încât să nu poată face faţă pustietăţii. Oameni care ar prefera, chiar, pustietatea, cărora le-ar plăcea să muncească pe cont propriu şi să-şi rezolve singuri problemele, mai degrabă decât să se ascundă în gloată şi să împartă greutatea cu alţii, astfel încât sarcina lor să fie egală cu zero. Individualişti, domnule Baley. Individualişti!

— Înţeleg.

— Şi societatea noastră se bazează pe asta. Toate direcţiile în care s-au dezvoltat Lumile din Spaţiu scot şi mai mult în evidenţă individualitatea noastră. Suntem mândri că suntem oameni pe Aurora, decât să fim o turmă de oi pe Pământ. Bagă de seamă, domnule Baley, nu folosesc această metaforă ca să ridiculizez Pământul. Pur şi simplu e vorba de o societate diferită pe care eu o consider de neadmirat, dar pe care cred că dumneata o găseşti plăcută şi ideală.

— Ce legătură are asta cu întemeierea Institutului, dr. Amadiro?

— Până şi mândrul şi sănătosul individualism îşi are dezavantajele lui. Minţile cele mai înaintate — muncind separat, timp de secole — nu pot progresa dacă refuză să-şi comunice descoperirile. O problemă încurcată îl poate întârzia pe un savant un secol, când e posibil ca un coleg să aibă deja soluţia şi nici măcar să nu-si de seama ce problemă rezolvă. Institutul este o încercare, cel puţin în domeniul strict al roboticii, de a introduce o anumită comunitate de gândire.

— E posibil ca problema încurcată la care vă referiţi să fie construcţia unui robot cu aspect uman?

Ochii lui Amadiro clipiră:

— Da, e clar, nu-i aşa? Acum douăzeci şi şase de ani, noul sistem matematic al lui Fastolfe, pe care el îl denumeşte „analiză intersecţională”, a făcut posibilă proiectarea roboţilor cu aspect uman, dar el a păstrat sistemul pentru sine. După mulţi ani, când au fost elaborate toate detaliile tehnice dificile, el şi dr. Sarton au aplicat teoria la proiectul lui Daneel. Apoi Fastolfe singur l-a terminat pe Jander. Dar şi toate aceste detalii au fost ţinute secrete. Cei mai mulţi roboticieni au ridicat din umeri şi s-au gândit că e ceva firesc. Puteau încerca doar, individual, să elaboreze detaliile singuri. Mie, în schimb, mi-a venit ideea unui Institut în care eforturile să fie unite. N-a fost uşor să-i conving pe ceilalţi roboticieni despre utilitatea planului sau să conving Adunarea Legislativă să-l fondeze, în ciuda opoziţiei înverşunate a lui Fastolfe, sau să perseverez în efort ani mulţi, dar am ajuns aici.

— De ce s-a opus dr. Fastolfe? întrebă Baley.

— Din amor-propriu obişnuit, mai întâi, şi să ştii că nu-i fac o vină din asta. Fiecare avem un egoism foarte normal. Este legat de individualism. Este vorba că Fastolfe se consideră cel mai mare robotician din istorie şi mai consideră şi că robotul cu aspect uman este propria lui realizare. Nu vrea ca realizarea să-i fie copiată de un grup de roboticieni, de necomparat cu el însuşi. Îmi închipui că a considerat asta o conspiraţie a inferiorilor pentru a-i micşora şi deteriora propria victorie măreaţă.

— Aţi spus că acesta a fost motivul lui să se opună „mai întâi”. Asta înseamnă că au mai existat şi alte motive. Care au fost acelea?

— El se opune şi întrebuinţării pe care o planificăm noi pentru roboţii cu aspect uman.

— Ce întrebuinţare, dr. Amadiro?

— Ei, nu. Să nu facem pe naivii. Cu siguranţă că dr. Fastolfe ţi-a vorbit despre planul Globaliştilor de a coloniza Galaxia.

— Mi-a vorbit şi, în legătură cu aceasta, dr. Vasilia mi-a povestit despre dificultăţile înaintării în ştiinţă printre individualişti. Oricum, asta nu mă împiedică să ascult părerile dumneavoastră despre aceste probleme. Nici pe dumneavoastră n-ar trebui să vă împiedice să mi le spuneţi. De exemplu, vreţi ca eu să accept interpretarea pe care dr. Fastolfe o dă planurilor Globaliştilor, considerând-o nepărtinitoare — şi aţi înregistra asta? Sau preferaţi să vă descrieţi planurile cu cuvintele dumneavoastră?