Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Pe coridorul de dincolo de câmp se apropia un robot. (Licărul câmpului se observa mai uşor pe suprafaţa lui metalică, netedă.) Păru să-l ignore pe Giskard, dar şovăi o clipă când privi de la Baley la Daneel şi înapoi. Şi apoi, după ce luă o hotărâre, i se adresă lui Baley. („Poate că Daneel pare prea uman, gândi Baley, ca să fie om.”)

Robotul întrebă:

— Numele dumneavoastră, domnule? Baley răspunse:

— Sunt detectivul Elijah Baley de pe Pământ. Sunt însoţit de doi roboţi de la locuinţa doctorului Han Fastolfe — Daneel Olivaw şi Giskard Reventlov.

— Numărul de legitimaţie, domnule?

Numărul de serie al lui Giskard apăru, fosforescent, pe partea stângă a pieptului:

— Garantez pentru ceilalţi doi, prietene, spuse el.

Robotul studie numărul o clipă, de parcă I-ar fi comparat cu un dosar din banca lui de memorii. Apoi încuviinţă şi zise:

— Număr de serie acceptat. Puteţi trece.

Daneel şi Giskard intrară imediat, dar Baley începu să bâjbâie încet. Întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să simtă dacă-l doare.

— Câmpul a fost întrerupt, partenere Elijah, spuse Daneel. Va fi restabilit după ce trecem noi.

„Mai bine încet, decât să mă doară”, se gândi Baley, şi-şi continuă mersul târşâit până ce trecu mult dincolo de bariera de câmp.

Roboţii, fără să dea semne de nerăbdare sau de dezaprobare, aşteptară până ce paşii şovăitori ai lui Baley îi ajunseră din urmă. Apoi se urcară pe o rampă în spirală, care era numai pentru două persoane. Robotul era primul, singur; Baley şi Daneel stăteau unul lângă celălalt, în spatele lui (mâna lui Daneel stătea uşoară, dar aproape posesivă, pe umărul lui Baley); iar Giskard încheia şirul.

Baley îşi dădu seama că pantofii lui cu vârful în sus erau cam incomozi şi presimţi că-i va fi greu să urce rampa, prea abruptă şi să se aplece în faţă, ca să evite o alunecare neîndemânatică. Fie tălpile pantofilor lui, fie suprafaţa rampei — sau şi una, şi alta — ar fi trebuit să aibă striaţii. De fapt, nici una dintre ele n-avea. Robotul din faţă spuse:

— Domnule Baley — ca şi cum ar fi vrut să-l avertizeze de ceva, şi mâna robotului se încleştă de grilajul de care se ţinea.

Imediat rampa se desfăcu în mai multe părţi, care alunecară una pe lângă cealaltă, formând trepte. Apoi întreaga rampă începu să urce. Efectuă o rotaţie completă, trecând prin tavanul din care se retrăsese o parte, apoi, când se opri, se aflau la ceea ce se putea bănui că este etajul întâi. Treptele dispărură şi cei patru porniră.

Baley privi curios în urmă:

— Cred că e bun pentru cei care vor să coboare, dar ce te faci dacă, la un moment dat, sunt mai mulţi cei ce vor să urce, decât cei ce vor să coboare? Până la urmă se va înfige o jumătate de kilometru în cer sau în pământ.

— Asta e o spirală pentru urcat, spuse Daneel cu voce joasă. Există spirale pentru coborât, separate.

— Dar trebuie să coboare din nou, nu?

— Se opreşte în vârf — sau la bază — depinde de care e vorba, partenere Elijah, şi, în perioadele în care nu e folosită, se desfăşoară, ca să spun aşa. Această spirală de urcare coboară acum.

Baley privi în urmă. Poate că suprafaţa aceea plană aluneca în jos, dar nu se vedea nici o neregularitate sau vreun semn că se mişcă.

— Şi dacă vrea cineva să se folosească de ea când a ajuns sus de tot?

— Atunci va trebui să aştepte desfăşurarea, care durează mai puţin de un minut. Mai sunt şi treptele obişnuite, partenere Elijah, şi majoritatea Aurorienilor nu se dau în lături să le folosească. Roboţii folosesc scările aproape întotdeauna. Deoarece eşti vizitator, ţi se oferă, din politeţe, spirala.

Mergeau din nou pe un culoar, înspre o uşă mai împodobită decât celelalte. „O purtare curtenitoare”, se gândi Baley. „Un semn dătător de speranţă.” Poate că era alt semn dătător de speranţă faptul că în pragul uşii împodobite apăru un Aurorian. Era înalt, cu cel puţin opt centimetri mai înalt decât Daneel, care era cu vreo cinci centimetri mai înalt decât Baley. Omul din prag era şi lat, masiv, cu o faţă rotundă, un nas cam borcănat, păr negru creţ, era oacheş şi zâmbea. Cel mai demn de luat în seamă era zâmbetul. Larg şi aparent neforţat, dezvelea dinţii proeminenţi, albi şi puternici.

Zise:

— A, iată-l pe domnul Baley, vestitul anchetator de pe Pământ, care a venit pe mica noastră planetă ca să arate că eu sunt un ticălos înspăimântător. Intră, intră. Eşti binevenit. Îmi pare rău dacă ajutorul meu, roboţicianul Maloon Cicis, ţi-a dat impresia că nu sunt disponibil, dar el este un individ precaut şi mult mai grijuliu cu timpul meu decât mine.

Se dădu la o parte când intră Baley şi-l bătu uşor, cu mâna lui grasă, pe omoplat. Părea să fie un gest de prietenie cum Baley nu mai întâlnise pe Aurora.

Baley zise, prevăzător (îndrăznea prea mult?):

— Înţeleg că sunteţi Preşedintele Robotician Kelden Amadiro?

— Întocmai. Întocmai. Omul care are de gând să-l distrugă pe dr. Han Fastolfe ca forţă politică pe planeta asta — dar sper să te conving că asta nu mă face chiar atât de ticălos. La urma urmei, eu nu încerc să dovedesc faptul că Fastolfe e cel ticălos, pur şi simplu din cauza actului prostesc de vandalism pe care l-a comis asupra propriei creaţii — sărmanul Jander. Să spunem că voi demonstra doar că Fastolfe… se înşală.

Făcu un gest uşor, iar robotul care îi condusese intră într-o nişă. Când uşa se închise, Amadiro îi făcu semn lui Baley să se aşeze pe un scaun tapiţat si, cu o economie de gesturi admirabilă, cu cealaltă mână indică nişe în perete pentru Daneel şi Giskard. Baley observă privirea hulpavă pe care Amadiro i-o aruncă lui Daneel, zâmbetul fiind înlocuit de expresia unui animal de pradă. Într-o clipă zâmbetul îi reapăru. Baley se întrebă dacă, nu cumva, schimbarea rapidă a expresiei fusese numai în imaginaţia lui.

Amadiro spuse:

— Deoarece se pare că ne aşteaptă o vreme posomorâtă, hai să ne descurcăm fără lumina ineficientă a zilei, cu care suntem binecuvântaţi acum în mod îndoielnic.

Cumva (Baley nu văzu exact ce făcea Amadiro la panoul de comandă de pe biroul lui) ferestrele deveniră opace, iar pereţii începură să răspândească o lumină blândă, ca şi cea naturală.

Zâmbetul lui Amadiro păru să devină şi mai larg:

— De fapt, nu prea avem despre ce vorbi, dumneata şi cu mine, domnule Baley. Am avut grijă să stau de vorbă cu domnul Gremionis, în timp ce dumneata erai pe drum încoace. Cele spuse de el m-au hotărât să vorbesc şi cu dr. Vasilia. Se pare, domnule Baley, că îi acuzi pe amândoi, mai mult sau mai puţin, de complicitate la distrugerea lui Jander şi, dacă înţeleg bine, mă acuzi şi pe mine.

— Am pus doar întrebări, dr. Amadiro, aşa cum vreau să fac şi acum.

— Fără îndoială, dar dumneata eşti Pământean, aşa că nu-ţi dai seama de monstruozitatea acţiunilor dumitale şi îmi pare foarte rău că va trebui, totuşi, să suporţi consecinţele lor. Probabil ştii că Gremionis mi-a trimis un memoriu referitor la calomnierea lui de câtre dumneata.

— Mi-a spus că aşa a făcut, dar nu m-a înţeles. Nu era calomnie.

Amadiro îşi ţuguie buzele, cugetând, parcă, la cele auzite:

— Îndrăznesc să spun că ai dreptate din punctul dumitale de vedere, domnule Baley, dar dumneata nu înţelegi definiţia Auroriană a cuvântului. Am fost silit să trimit memoriul lui Gremionis Preşedintelui şi, drept urmare, e foarte posibil să se dea ordin să fii expulzat de pe planetă până mâine dimineaţă. Bineînţeles că regret acest lucru, dar mă tem că investigaţia dumitale se apropie de sfârşit.