Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Zise:

— O cunoşteai şi pe dr. Vasilia, nu-i aşa?

— O cunoşteam foarte bine, zise Giskard.

— Şi-ţi plăcea de ea, înţeleg?

— A fost în grija mea mulţi ani şi îndatorirea asta nu m-a deranjat în nici un fel.

— Chiar dacă s-a jucat cu programarea ta?

— Era foarte talentată.

— Ar minţi în privinţa tatălui ei — a doctorului Fastolfe, adică?

Giskard ezită:

— Nu, domnule. N-ar face-o.

— Deci, e adevărat ce spune ea.

— Nu tocmai, domnule. Vreau să spun că ea însăşi crede că spune adevărul.

— Dar de ce-ar crede ea că asemenea lucruri urâte în legătură cu tatăl ei ar fi adevărate dacă, de fapt şi de drept, el este o persoană atât de bună cum tocmai mi-a spus Daneel că este?

Giskard răspunse încet:

— Au amărât-o câteva întâmplări în tinereţe, întâmplări pentru care ea îl consideră răspunzător pe dr. Fastolfe şi pentru care el ar putea, într-adevăr, să fie răspunzător, fără voie — într-o anumită măsură. Mie mi se pare că intenţia lui nu a fost ca întâmplările respective să aibă urmările pe care le-au avut. Oricum, fiinţele umane nu sunt conduse de legile clare şi directe ale roboticii. De aceea este greu, în cele mai multe cazuri, să apreciezi complexitatea argumentelor lor.

— Destul de adevărat, murmură Baley.

Giskard întrebă:

— Credeţi că misiunea de a demonstra nevinovăţia doctorului Fastolfe este fără speranţă?

Baley se încruntă, unindu-şi sprâncenele:

— S-ar putea. Din întâmplare, nu văd nici o ieşire şi dacă dr. Vasilia vorbeşte, aşa cum a ameninţat că o va face…

— Dar i-aţi ordonat să nu vorbească. I-aţi explicat că ar fi periculos pentru ea dacă ar face-o.

Baley dădu din cap:

— Era o cacealma. Nu ştiam ce să spun.

— Deci, aveţi de gând să renunţaţi?

Baley zise cu putere:

— Nu! Dacă ar fi numai Fastolfe, poate. La urma urmei, ce rău fizic i s-ar putea întâmpla? E clar că roboticidul nici măcar nu e o crimă, doar un delict civil. În cel mai rău caz, va pierde influenţa politică şi poate că va fi incapabil să-şi continue, un timp, lucrările ştiinţifice. Mi-ar părea rău să se întâmple aşa, dar dacă nu mai pot face nimic, nu mai pot şi gata. Şi aş renunţa şi dacă ar fi vorba numai despre mine. Eşecul ar dăuna reputaţiei mele, dar cine poate să construiască o casă de cărămidă fără cărămizi? M-aş întoarce pe Pământ puţin defăimat, dar cu asta se confruntă orice pământean sau pământeană. Oameni mai buni decât mine au fost nevoiţi să treacă prin aşa ceva pe nedrept. Dar mai este o problemă a Pământului. Dacă nu reuşesc, asta ar însemna, o dată cu pierderea regretabilă pentru dr. Fastolfe şi pentru mine, şi sfârşitul oricărei speranţe pentru Pământeni de a pleca de pe Pământ, în Galaxie în general. Din această cauză, nu trebuie să dau greş şi trebuie să continui cumva, atâta timp cât n-am dispărut fizic de pe lumea asta.

Terminând aproape în şoaptă, privi deodată în sus şi spuse pe un ton arţăgos:

— De ce stăm parcaţi aici, Giskard? Ai lăsat motorul să meargă doar aşa, ca să te distrezi?

— Cu respect, domnule, spuse Giskard, nu mi-aţi spus unde să vă duc.

— Adevărat! Îţi cer iertare, Giskard. Mai întâi, du-mă la cea mai apropiată Personală Comună de care a pomenit dr. Vasilia. Voi doi poate că sunteţi imuni la astfel de lucruri, dar eu am o vezică şi ea trebuie golită. După aceea, găseşte ceva în apropiere unde aş putea mânca. Am un stomac şi trebuie umplut. Şi după aceea…

— Da, partenere Elijah? întrebă Daneel.

— Drept să-ţi spun, Daneel, nu ştiu. Oricum, după ce mă îngrijesc de aceste nevoi fizice, mă voi gândi la ceva.

Cum şi-ar fi dorit Baley să creadă şi el asta!

Vehiculul aeropurtat nu pluti mult deasupra solului. Se opri, legănându-se puţin, iar Baley simţi jena caracteristică strângându-i stomacul. Acea mică nesiguranţă îi spuse că se află într-un vehicul şi alungă senzaţia provizorie de bine pe care o avea înconjurat de pereţi şi aşezat între roboţi. Prin parbriz, în faţă şi în ambele părţi (şi în spate, dacă şi-ar fi lungit gâtul), se vedea albeaţa cerului şi verdele frunzişului, toate însemnând Exteriorul — adică, nimic. Înghiţi neliniştit. Se opriseră lângă o clădire mică.

— Asta e Personala Comună? întrebă Baley.

Daneel spuse:

— Este cea mai apropiată din cele câteva de pe teritoriul Institutului, partenere Elijah.

— Ai găsit-o repede. Structurile astea au fost şi ele incluse în harta care ţi-a fost introdusă în memorie?

— Exact, partenere Elijah.

— Aceasta este ocupată acum?

— Ar putea fi, partenere Elijah, dar poate fi folosită simultan de trei sau patru.

— Pentru mine e loc?

— Foarte posibil, partenere Elijah.

— Ei bine, atunci, dă-mi drumul. Mă duc să văd…

Roboţii nu se mişcară. Giskard spuse:

— Domnule, noi nu putem intra cu dumneavoastră.

— Da, ştiu asta, Giskard.

— Nu vă putem păzi cum se cuvine, domnule.

Baley se încruntă. Îşi dădu seama, dintr-o dată, de pericolul de a nu i se permite, pur şi simplu, să iasă din raza lor vizuală si, prin urmare, de a nu avea voie să intre în Personală. Îşi confecţionă o notă de urgenţă în glas şi i se adresă lui Daneel, care ar fi trebuit să înţeleagă mai bine nevoile umane:

— Nu mai pot, Giskard. Daneel, n-am încotro. Lăsaţi-mă să ies din maşină.

Giskard îl privi pe Baley fără să se clintească şi, timp de câteva clipe îngrozitoare, Baley se gândi că robotul îi va sugera să se uşureze pe cel mai apropiat câmp — în aer liber, ca un animal.

Clipele trecură. Daneel zise:

— Sunt de părere că trebuie să-i îngăduim partenerului Elijah să procedeze cum crede de cuviinţă în această privinţă.

La care Giskard îi spuse lui Baley:

— Dacă puteţi aştepta puţin, domnule, mai întâi mă voi apropia de clădire.

Baley se strâmbă. Giskard merse încet spre clădire, apoi. prudent, o înconjură. Baley ar fi putut jura că, odată dispărut Giskard, nevoia lui va deveni şi mai urgentă.

Încercă să-şi calmeze terminaţiile nervoase privind peisajul. După un timp, observă fire subţiri de sârmă în aer, din loc în loc — fire fine şi negre pe cerul alb. Mai întâi nu le văzuse. Primul lucru observat a fost un obiect oval alunecând pe sub nori. Îşi dădu seama că e un vehicul şi că nu pluteşte, ci e suspendat de o sârmă lungă, orizontală. Urmări cu privirea acea sârmă lungă, observând şi altele la fel. Apoi, văzu un alt vehicul mai departe şi încă unul şi mai departe. Cel mai îndepărtat dintre cele trei era o pată informă, pe care o desluşi numai pentru că le zărise pe cele mai apropiate. Fără îndoială, acestea erau cabine de funicular pentru transportul intern dintr-o parte în alta a Institutului de Robotică.

„Ce întins era totul”, se gândi Baley. „Cât de inutil consumă spaţiu Institutul”.

Şi totuşi, nu consuma suprafaţă. Clădirile erau destul de neînghesuite, astfel că spaţiul verde părea neatins, iar viaţa plantelor şi a animalelor continua, îşi închipuia Baley, în spaţiul neocupat. Solaria, îşi amintea el, fusese pustie. Fără îndoială că Lumile din Spaţiu erau pustii, de vreme ce Aurora, cea mai populată, era atât de pustie, chiar şi aici, în cea mai construită regiune a planetei. În această privinţă, chiar Pământul — în afara Oraşelor — era pustiu. Dar existau Oraşele, iar Baley simţi un dor chinuitor de casă, pe care trebui să-l reprime.