Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Nu mai spune! zise ea cu amărăciune. Nu cunoşti puterea indiferenţei la un om ca dr. Fastolfe. Dacă distrugerea vieţii mele l-ar fi ajutat să avanseze în cunoştinţele lui, n-ar mai fi stat pe gânduri.

— E ridicol, dr. Vasilia. Purtarea lui faţă de dumneata a fost atât de blândă şi de respectuoasă încât ţi-a trezit dragostea. Ştiu asta. Te-ai… te-ai oferit lui.

— Ţi-a spus şi asta, nu-i aşa? Da, ţi-a spus-o. Nici o clipă, nici până astăzi, nu s-ar întreba dacă o astfel de dezvăluire nu m-ar deranja. Da, m-am oferit lui şi de ce nu? Era singura fiinţă umană pe care o cunoşteam, de fapt. Faţă de mine avea o blândeţe prefăcută şi nu i-am înţeles adevăratele scopuri. Pentru mine a fost firesc. Apoi, a avut grijă să fiu stimulată sexual în anumite condiţii — condiţii puse de el. Era inevitabil să mă îndrept spre el. A trebuit s-o fac, pentru că altcineva nu mai era — şi a refuzat.

— Şi pentru asta l-ai urât?

— Nu. Nu la început. Nu, timp de mulţi ani. Chiar dacă dezvoltarea mea sexuală era slabă şi deformată, cu efecte pe care le simt până în ziua de azi, nu l-am condamnat. Nu ştiam tot. Găseam scuze pentru el. Era ocupat. Îi avea pe ceilalţi. Îi trebuiau femei mai în vârstă. Ai fi mirat de naivitatea cu care găseam motive pentru refuzul lui. Doar câţiva ani mai târziu mi-am dat seama că era ceva ce nu mergea şi am reuşit să aduc vorba despre asta pe faţă. „De ce m-ai refuzat?” am întrebat. „Dacă mi-ai fi făcut plăcerea, m-ai fi pus pe calea cea bună şi aş fi rezolvat totul.”

Se opri, înăbuşindu-se, şi îşi acoperi ochii o clipă. Baley aşteptă, încremenit de jenă. Roboţii nu păreau deloc impresionaţi (incapabili să simtă, după câte ştia Baley, orice echilibru sau dezechilibru al conexiunilor pozitronice care ar fi putut produce o senzaţie asemănătoare întrucâtva cu jena omenească).

Ea vorbi, mai calmă:

— A evitat întrebarea cât de mult a putut, dar i-am pus-o întruna, iar şi iar: „De ce m-ai refuzat?” „De ce m-ai refuzat?” Nu ezita deloc dacă era vorba de sex. Ştiu că de câteva ori m-am întrebat dacă nu cumva prefera bărbaţii. Când nu e vorba de copii, preferinţele personale în acest domeniu nu contează prea mult şi unii bărbaţi pot considera femeile dezgustătoare sau invers. Oricum, nu aşa stăteau lucrurile cu acest bărbat căruia dumneata îi spui tatăl meu. Îl plăceau femeile — uneori femei tinere — la fel de tinere cum eram eu când m-am oferit prima oară. „De ce m-ai refuzat? În cele din urmă mi-a răspuns — şi te poftesc să ghiceşti care a fost răspunsul lui.

Se opri şi aşteptă, batjocoritoare. Baley se agită stingherit şi mormăi:

— Nu voia să facă dragoste cu fiica lui?

— O, nu fi prost. Ce importanţă are? Dacă ţinem seama de faptul că abia dacă există vreun bărbat pe Aurora care să ştie cine e fiica lui, orice bărbat făcând dragoste cu orice femeie mai tânără decât el cu câteva decenii ar putea fi… Dar nu contează, e clar ca bună ziua. Ceea ce a răspuns el — ah, cum îmi amintesc cuvintele! — a fost: „Tu, proasto! Dacă m-aş încurca astfel cu tine, cum mi-aş mai menţine obiectivitatea — şi la ce mi-ar folosi să te studiez în continuare?” Vezi, pe atunci ştiam de interesul lui pentru creierul uman. Ba chiar îi călcam pe urme şi eram pe cale să devin robotician pe cont propriu. Am lucrat cu Giskard în acest sens şi am făcut experienţe cu programarea lui. Şi m-am descurcat foarte bine, nu-i aşa, Giskard?

Giskard spuse:

— Într-adevăr, Mică Domnişoară.

— Dar înţelegeam că acest bărbat, căruia îi spui tatăl meu, nu mă considera fiinţă umană. Dorea să mă vadă distrusă pe viaţă, mai degrabă decât să-şi rişte obiectivitatea. Observaţiile lui însemnau mai mult pentru el decât normalitatea mea. De atunci, am ştiut ce eram eu şi ce era el — şi l-am părăsit.

Liniştea plutea greu în aer.

Lui Baley îi vâjâia uşor capul. Voia să întrebe: „Nu puteai să nu ţii seama de egocentrismul unui mare savant? De importanţa unei probleme mari? Nu puteai să fii îngăduitoare cu ceva spus, poate, la supărare de cineva forţat să discute despre un lucru pe care nu voia să-l discute? Oare mânia de acum a Vasiliei nu era cam acelaşi lucru?” Oare preocuparea pentru propria ei „normalitate” (orice ar fi vrut să spună cu asta), excluzând, poate, două dintre cele mai importante probleme cu care se confrunta omenirea — natura creierului uman şi colonizarea Galaxiei — nu reprezenta un egocentrism asemănător, mai puţin scuzabil?

Dar nu putea întreba nimic din toate astea. Nu ştia cum s-o facă astfel încât femeia să înţeleagă ceva, şi nici nu era sigur că ar fi înţeles-o, dacă ea ar fi răspuns. Ce căuta el în Lumea asta? Nu le înţelegea metodele, oricât i-ar fi explicat. Nici ei nu puteau să înţeleagă asta.

Zise, obosit:

— Îmi pare rău, dr. Vasilia. Îmi dau seama că eşti supărată, dar dacă ai lăsa o clipă supărarea şi te-ai gândi, în schimb, la problema doctorului Fastolfe şi la robotul ucis, ai vedea că ne ocupăm de două lucruri diferite. E posibil ca dr. Fastolfe să fi dorit să te observe într-un mod detaşat şi obiectiv, chiar şi cu preţul nefericirii dumitale, şi totuşi să se afle la o distanţă de ani-lumină de dorinţa de a distruge un robot cu aspect uman.

Vasilia se înroşi. Ţipă:

— Nu înţelegi ce-ţi spun, Pământeanule? Crezi că ţi-am povestit toate astea pentru că îmi închipui că dumneata — sau oricine altcineva — ai fi interesat de trista poveste a vieţii mele? În plus, crezi că-mi place să-mi deschid inima în felul ăsta? Îţi povestesc totul doar ca să-ţi arăt că dr. Han Fastolfe — tatăl meu biologic, cum scoţi mereu în evidenţă — l-a distrus, într-adevăr, pe Jander. Sigur că a făcut-o. M-am abţinut s-o spun pentru că nimeni — până la dumneata — n-a fost atât de nebun să mă întrebe şi din cauza unor rămăşiţe prosteşti de respect pe care le am faţă de acel om. Dar acum, că m-ai întrebat, o spun şi, pe Aurora, voi continua s-o spun oricui. Dacă trebuie, în public. Dr. Han Fastolfe l-a distrus, într-adevăr, pe Jander Panell. Sunt sigură de asta. Eşti mulţumit?

Baley o privi îngrozit pe femeia isterizată.

Se bâlbâi şi începu din nou:

— Nu înţeleg deloc, dr. Vasilia. Te rog să te linişteşti şi să te gândeşti. De ce l-ar distruge dr. Fastolfe pe robot? Ce are asta a face cu purtarea lui faţă de dumneata? Crezi că e vorba de nişte represalii împotriva dumitale?

Vasilia respira iute (Baley observă fără intenţie că, deşi Vasilia era la fel de fragilă ca şi Gladia, avea sânii mai mari) şi păru că se sileşte să-şi stăpânească vocea. Spuse:

— Nu ţi-am spus, Pământeanule, că pe Han Fastolfe îl interesa observarea creierului uman? N-a ezitat să-l pună în condiţii de stres ca să observe rezultatele. Şi prefera creierele neobişnuite — cel al unui copil, de exemplu — ca să le poată urmări dezvoltarea. Orice creier, numai să nu fie unul obişnuit.

— Dar ce legătură are asta cu…

— Întreabă-te, atunci, de unde interesul ăsta faţă de femeia cea străină?

— Gladia? L-am întrebat şi el mi-a spus. I-a amintit de dumneata, iar asemănarea este, într-adevăr, remarcabilă.

— Si când mi-ai vorbit mai devreme despre asta, m-am amuzat şi te-am întrebat dacă îl crezi. Te întreb din nou. Îl crezi?

— De ce nu l-aş crede?

— Pentru că nu e adevărat. Poate că asemănarea i-a atras atenţia, dar principala cauză a interesului lui este că femeia cea străină e… diferită de cele de pe Aurora. A fost crescută pe Solaria. Deci ar putea studia un creier modelat altfel decât ale noastre şi ar putea obţine o perspectivă interesantă. Nu înţelegi? Atunci, de ce este interesat de dumneata, Pământeanule? E atât de prost să creadă că poţi rezolva o problemă Auroriană când nu ştii nimic despre Aurora?