Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Să zicem că ai dreptate şi că dr. Fastolfe se înşală. Chiar şi aşa, are un punct de vedere logic. De ce el şi Institutul nu se acceptă reciproc? Numai pentru că nu se înţeleg în această privinţă?

— Nu, această neînţelegere este relativ minoră. Există un conflict mult mai important.

Din nou Baley se opri şi din nou ea nu adăugă nimic la ce spusese. El simţea că nu e bine să arate că e nervos, aşa că zise liniştit, aproape într-o doară:

— Care este conflictul mult mai important?

În glasul Vasiliei se simţi amuzamentul. Chipul i se îmblânzi şi, o clipă, semănă şi mai mult cu Gladia:

— Cred că n-ai ghici, dacă nu ţi s-ar explica.

— Tocmai de aceea întreb, dr. Vasilia.

— Ei bine atunci, Pământeanule, mi s-a spus că Pământenii au viaţă scurtă. N-am fost indusă în eroare, nu-i aşa?

Baley dădu din umeri:

— Unii dintre noi ajung la o sută de ani, după timpul de pe Pământ.

Se gândi puţin:

— Cam o sută treizeci de ani metrici.

— Dumneata câţi ani ai?

— Patruzeci şi cinci după sistemul standard, şaizeci după cel metric.

— Eu am şaizeci şi şase în sistem metric. Mă aştept să trăiesc măcar încă trei secole metrice — dacă am grijă.

Baley îşi desfăcu larg braţele:

— Te felicit.

— Există dezavantaje.

— În dimineaţa asta mi s-a spus că în trei sau patru secole se pot acumula multe pierderi.

— Mă tem că da, zise Vasilia. Se pot acumula şi multe, multe câştiguri. Pe total, se compensează.

— Atunci, care sunt dezavantajele?

— Bineînţeles că nu eşti om de ştiinţă.

— Sunt detectiv sau poliţist, dacă vrei.

— Dar, poate, cunoşti oameni de ştiinţă în Lumea ta.

— Am cunoscut câţiva, zise Baley prevăzător.

— Ştii cum lucrează ei? Am auzit că pe Pământ cooperează de nevoie. Au, cel mult, o jumătate de secol de muncă activă în timpul scurtei lor vieţi. Mai puţin decât şapte decenii metrice. Nu se pot face multe în acest timp.

— Unii dintre oamenii noştri de ştiinţă au realizat multe într-un timp mult mai scurt.

— Pentru că au profitat de descoperirile pe care le-au făcut alţii înaintea lor şi au câştigat din descoperirile contemporane ale altora. E adevărat?

— Desigur. Avem o comunitate de oameni de ştiinţă la care contribuie toţi, în spaţiu şi în timp.

— Exact. Altfel nu merge. Fiecare om de ştiinţă, conştient că e improbabilă realizarea prin el însuşi, este silit să intre în comunitate. N-are încotro şi devine o parte a Oficiului de cliring. În acest fel, progresul este mult mai mare decât ar fi dacă n-ar exista toate acestea.

— Pe Aurora şi în alte Lumi din Spaţiu nu e la fel? întrebă Baley.

— Teoretic, da; practic, nu prea. Constrângerile sunt mai mici într-o societate cu durata de viaţă lungă. Aici, savanţii au trei sau trei secole şi jumătate pentru a se dedica unei probleme, astfel încât apare ideea că un lucrător solitar poate face progrese importante în acest timp. Se poate simţi un fel de lăcomie intelectuală — să vrei să realizezi ceva al tău, să-ţi asumi proprietatea unui aspect al progresului, să doreşti să vezi progresul general mai degrabă încetinit, decât să renunţi la ceea ce consideri că este numai al tău. Şi progresul general este încetinit în Lumile din Spaţiu; până la un punct în care este greu să apreciezi activitatea de pe Pământ, în ciuda avantajelor noastre enorme.

— Cred că n-ai vorbi aşa, dacă n-ai vrea să înţeleg că dr. Han Fastolfe se comportă în acest mod.

— Într-adevăr, aşa se comportă. Analiza teoretică a creierului pozitronic pe care a efectuat-o el a fost cea care a făcut posibil robotul cu chip uman. A folosit-o pentru a-l construi — cu ajutorul răposatului dr. Sarton — pe prietenul dumitale robot Daneel, dar nu şi-a publicat detaliile importante ale teoriei şi nici nu le pune la dispoziţia altcuiva. În acest fel, el — şi numai el — deţine proprietatea asupra producţiei de roboţi cu aspect uman.

Baley se încruntă:

— Şi Institutul de Robotică este destinat colaborării între oamenii de ştiinţă?

— Întocmai. Acest Institut este format din peste o sută de roboticieni de vârf, de diferite vârste, grade şi calificări, şi sperăm să înfiinţăm sucursale în alte Lumi şi să alcătuim o asociaţie interstelară. Noi toţi ne dedicăm descoperirile sau teoriile unui fond comun — făcând de bunăvoie, pentru binele general, ceea ce voi, Pământenii, faceţi siliţi, pentru că trăiţi atât de puţin. Totuşi, dr. Han Fastolfe nu face asta. Sunt sigură că te gândeşti la dr. Han Fastolfe ca la un patriot Aurorian cu idealuri nobile, dar al nu-şi va pune proprietatea intelectuală — aşa o consideră el — în fondul comun şi, deci, nu ne vrea. Şi pentru că el pretinde dreptul de proprietate personală asupra descoperirilor ştiinţifice, noi nu-l vrem. Cred că nu mai consideri un mister dispreţul reciproc.

Baley dădu din cap, apoi zise:

— Crezi că o să meargă… renunţarea asta voluntară la gloria personală?

— Trebuie, spuse Vasilia înverşunată.

— Iar Institutul, prin efortul comunităţii, a repetat munca individuală a dr. Fastolfe şi a redescoperit teoria creierului pozitronic cu aspect uman?

— În timp, o vom face. E inevitabil.

— Şi nu încerci deloc să scurtezi timpul, convingându-l pe dr. Fastolfe să dezvăluie secretul?

— Cred că suntem pe cale să-l convingem:

— Cu ajutorul scandalului cu Jander?

— Nu cred că trebuia, într-adevăr, să pui această întrebare… Ei, ţi-am spus tot ce voiai să ştii, Pământeanule?

— Mi-ai spus unele lucruri pe care nu le ştiam, răspunse Baley.

— Atunci, e timpul să-mi vorbeşti despre Gremionis. De ce ai pomenit numele acestui bărbier în legătură cu mine?

— Bărbier?

— El se consideră coafor, printre altele, dar e bărbier, pur şi simplu. Vorbeşte-mi despre el — sau să considerăm întrevederea terminată.

Baley se simţi dezgustat. Era clar că Vasiliei îi făcuse plăcere să răspundă în doi peri. Îi oferise destule ca aperitiv, dar acum el trebuia să obţină ceva în plus pe banii lui. Numai că n-avea nimic. Sau avea numai presupuneri. Şi dacă vreuna dintre e!e era greşită, absolut greşită, era terminat.

Aşa că o luă pe cont propriu:

— Înţelegi, dr. Vasilia, că nu poţi scăpa pretinzând că e caraghios dacă îşi închipuie cineva că există o legătură între Gremionis şi dumneata.

— De ce nu, dacă este caraghios?

— O, nu. Dacă ar fi fost caraghios, mi-ai fi râs în faţă şi ai fi întrerupt legătura tridimensională. Simplul fapt că ai fost de acord să renunţi la atitudinea dumitale anterioară şi să mă primeşti… simplul fapt că ai stat mult de vorbă cu mine şi mi-ai spus o grămadă de lucruri… înseamnă că recunoşti că aş putea tăia în carne vie.

Vasilia îşi încleştă fălcile şi vorbi încet şi cu furie:

— Uite ce e, Pământean minuscul, sunt într-o situaţie vulnerabilă şi probabil că ştii asta. Sunt fiica doctorului Fastolfe şi sunt câţiva aici, la Institut, destul de nebuni — sau de ticăloşi — care să nu aibă încredere în mine din această cauză. Nu ştiu ce poveste ai auzit — sau ticluit — dar e sigur că Este caraghioasă, într-un fel sau altul. Oricum, indiferent cât de caraghioasă ar fi, poate fi folosită împotriva mea. Aşa că sunt gata să fac schimb. Ţi-am spus unele lucruri şi ţi-aş mai putea spune, dar numai dacă dai la iveală tot ce ştii şi dacă mă convingi că spui adevărul. Aşa că vorbeşte. Dacă încerci să mă păcăleşti, situaţia mea nu se va înrăutăţi mai mult dacă-ţi dau un picior undeva — cel puţin asta o să-mi facă plăcere. Şi-mi voi folosi influenţa pe care o am pe lângă Preşedinte pentru a-l convinge să anuleze imediat hotărârea prin care ţi s-a permis să vii aici şi să te trimită imediat înapoi pe Pământ. Se fac şi aşa destule presiuni asupra lui pentru asta, aşa că nu-i mai trebuie şi din partea mea. Aşa că vorbeşte! Acum!