Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Geloasă? Ăsta e un sentiment Pământesc. Dacă nu-l vreau pe Gremionis pentru mine, cum ar putea să-mi pese dacă el se oferă altei femei şi ea îl acceptă sau dacă altă femeie i se oferă şi el o acceptă?

— Mi s-a spus că gelozia sexuală este necunoscută pe Aurora şi sunt gata să admit că e adevărat teoretic, dar asemenea teorii rezistă rar în practică. Trebuie să fie şi unele excepţii. În plus, gelozia este, adesea, o emoţie lipsită de raţiune şi nu poate fi înlăturată doar prin logică. Totuşi, să presupunem o clipă că aşa este. Ca o a treia posibilitate, ai putea fi geloasă pe Gladia şi ai dori să-i faci rău, chiar dacă nu-ţi pasă nici un pic de Gremionis.

— Geloasă pe Gladia? N-am văzut-o decât o dată, pe hiperunde, când a sosit pe Aurora. Faptul că lumea a comentat, din când în când, că seamănă cu mine, nu m-a deranjat.

— Poate că te deranjează că se află sub tutela doctorului Fastolfe, că e preferata lui, aproape fiică, aşa cum ai fost dumneata cândva? Ţi-a luat locul.

— E binevenită s-o facă. Nici că-mi pasă.

— Chiar dacă ar fi amanţi?

Vasilia îl fixă pe Baley cu o furie crescândă, iar pe firele de păr îi apărură picături de sudoare. Spuse:

— N-are rost să discutăm asta. M-ai întrebat dacă resping acuzaţia că am ajutat la ceea ce dumneata numeşti crimă şi am respins-o. Am arătat că nu am capacitatea şi nu am motivul. Eşti liber să-ţi prezinţi cazul pe toată Aurora. Prezintă-ţi încercările prosteşti de a-mi fabrica un motiv. Susţine, dacă vrei, că am capacitatea s-o fac. Nu vei ajunge nicăieri. Absolut nicăieri.

Şi chiar dacă tremura de mânie, lui Baley i se păru că în vocea ei se simte convingerea. Ea nu se temea de acuzaţie.

Fusese de acord să-l primească, deci el era pe urma unui lucru de care ea se temea — poate îi era o teamă nebună. Dar nu de asta se temea.

Atunci, unde greşise el?

Baley spuse (tulburat, căutând o cale de ieşire):

— Să presupunem că îţi accept declaraţia, dr. Vasilia. Să presupunem că m-am înşelat când am bănuit că ai fi putut fi de ajutor în acest… roboticid. Chiar şi aşa, nu înseamnă că nu mă poţi ajuta.

— De ce te-aş ajuta?

— Din amabilitate omenească, răspunse Baley. Dr. Fastolfe ne asigură că n-a făcut-o el, că nu este un ucigaş de roboţi, că nu l-a scos din funcţiune pe acest robot special, Jander. Îl cunoşti pe dr. Fastolfe mai bine decât oricine, îmi închipui. Ai petrecut nişte ani într-o relaţie intimă cu el, ca fiică iubită şi în creştere. L-ai văzut în ocazii şi împrejurări în care nu l-a văzut nimeni. Oricare ar fi sentimentele dumitale actuale faţă de el, acestea nu schimbă trecutul. Cunoscându-l aşa cum îl cunoşti, poţi depune mărturie că firea lui nu-i permite să facă rău unui robot, cu siguranţă nu unui robot care reprezintă una dintre cele mai valoroase realizări ale lui. Ai fi de acord să depui în public o asemenea mărturie? Pentru toate Lumile? Ar ajuta foarte mult.

Chipul Vasiliei se înăspri:

— Fii atent la mine, zise ea răspicat, nu vreau să fiu implicată.

— Trebuie să fii implicată.

— De ce?

— Nu-i datorezi nimic tatălui dumitale? Este tatăl dumitale. Fie că acest cuvânt înseamnă sau nu ceva pentru dumneata, există o legătură biologică. Şi în afară de asta — tată sau nu — a avut grijă de dumneata, te-a crescut şi te-a educat mulţi ani. Pentru asta îi datorezi ceva.

Vasilia tremura. Era un tremur vizibil, iar dinţii îi clănţăneau. Încercă să vorbească, nu reuşi, inspiră adânc, încă o dată, apoi încercă din nou. Zise:

— Giskard, auzi tot ce se întâmplă?

Giskard înclină din cap:

— Da, Mică Domnişoară.

— Si tu, cel cu aspect uman.

— Daneel?

— Da, dr. Vasilia.

— Auzi şi tu toate astea?

— Da, dr. Vasilia.

— Întelegeţi amândoi că Pământeanul insistă ca eu să depun mărturie despre caracterul dr. Fastolfe?

Amândoi încuviinţară din cap.

— Atunci voi vorbi — împotriva voinţei mele şi la mânie. Asta pentru că simt că îi datorez acestui tată al meu un minim de consideraţie în calitate de purtător de gene şi, într-un anumit sens, în calitate de educator al meu, pentru care nu depun mărturie. Dar acum voi vorbi. Pământeanule, ascultă-mă. Dr. Han Fastolfe, cu care împart unele gene, n-a avut grijă de mine — de mine, de mine, ca fiinţă umană aparte. Pentru el n-am fost mai mult decât un experiment, un fenomen bun de observat. Baley dădu din cap:

— Nu asta am întrebat. Ea se răsti furioasă la el:

— Ai insistat să vorbesc şi voi vorbi — şi-ţi voi răspunde. Un lucru îl interesează pe dr. Fastolfe. Un lucru. Un singur lucru. Şi acesta este funcţionarea creierului. uman. El vrea să-l reducă la ecuaţii, la un labirint descurcat, la o diagramă, şi astfel să întemeieze o ştiinţă matematică a comportamentului uman care-i va permite să prevadă viitorul omului. El numeşte această ştiinţă „psihoistorie”. Nu cred că ai stat de vorbă cu el mai mult de o oră fără să-ţi pomenească de ea. E stăpânit de monomanie.

Vasilia îl privi pe Baley în faţă şi ţipă cu o bucurie răutăcioasă:

— Îmi dau seama! Ţi-a vorbit de ea. Apoi trebuie să-ţi fi spus că este interesat de roboţi doar în măsura în care aceştia îl pot apropia de creierul uman. Este interesat de roboţii cu aspect uman doar în măsura în care aceştia îl pot aduce şi mai aproape de creierul uman. Da, şi pe asta ţi-a spus-o. Teoria fundamentală care a făcut posibilă crearea roboţilor cu aspect uman a izvorât, sunt sigură, din încercarea lui de a înţelege creierul uman şi el se tine cu dinţii de această teorie şi nu vă lăsa pe nimeni s-o înţeleagă, pentru că vrea să rezolve singur problema creierului uman în totalitate, în cele două secole şi ceva care i-au mai rămas. Totul se subordonează acestui fapt. Şi asta mă includea şi pe mine, mai mult ca sigur.

Baley, încercând să-şi stăpânească furia, zise cu glas scăzut:

— În ce fel te includea pe dumneata, dr. Vasilia?

— Când m-am născut, ar fi trebuit să fiu încredinţată, cu alţii asemenea mie, unor profesionişti, care ştiu cum să aibă grijă de copii. N-ar fi trebuit să fiu lăsată singură în grija unui amator — tată sau nu, savant sau nu. Doctorului Fastolfe n-ar fi trebuit să i se îngăduie să supună un copil unui asemenea mediu şi nu i s-ar fi permis, dacă n-ar fi fost dr. Fastolfe. Şi-a folosit tot prestigiul pentru a realiza asta, şi-a achitat toate datoriile pe care le avea, a convins toate persoanele importante până ce m-a luat în stăpânire.

— Te iubea, murmură Baley.

— Mă iubea? Orice alt copil i-ar fi fost totuna, dar nu era disponibil nici un alt copil. Ceea ce dorea el era un copil în creştere în prezenţa lui, un creier în dezvoltare. Voia să facă un studiu aprofundat al metodei de dezvoltare, al modului de creştere. Voia un creier uman simplu, care devine complex, ca să-l poată studia în amănunt. În acest scop, m-a supus pe mine unui mediu anormal şi unei experimentări subtile, fără nici un fel de respect faţă de mine ca fiinţă umană.

— Nu pot crede. Chiar dacă l-ai fi interesat ca obiect de experiment, totuşi putea să ţină la dumneata ca la o fiinţă umană.

— Nu. Vorbeşti ca un Pământean. Poate pe Pământ există o oarecare consideraţie faţă de legăturile biologice. Aici nu există. Pentru el am fost un obiect de experiment. Punct.

— Chiar dacă ar fi fost aşa la început, dr. Fastolfe nu putea să nu te iubească — un obiect neajutorat încredinţat lui. Chiar dacă n-ar fi existat nici o legătură biologică, chiar dacă ai fi fost animal, să zicem, ar fi învăţat să te iubească.