Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Jander n-ar fi crezut niciodată aşa ceva. Mă făcea fericită în fiecare zi în care era soţul meu şi eu i-am spus asta.

Baley rămase liniştit. Ea nu înţelegea, aşa că trebuia să-i explice, pur şi simplu:

— Sunt sigur că te credea, dar se putea simţi silit să creadă pe altcineva, care-i spunea invers. Dacă ar fi fost prins într-o dilemă insuportabilă cu privire la Prima Lege…

Chipul Gladiei se schimonosi, iar ea ţipă:

— Eşti nebun! Îmi spui povestea veche cu Susan Calvin şi robotul care citea gândurile. Nici un copil mai mare de zece ani n-ar putea crede aşa ceva.

— Nu e posibil ca…

— Nu, nu este. Sunt de pe Solaria şi ştiu destul despre roboţi ca să-mi dau seama că nu e posibil. Ar fi nevoie de un expert nemaipomenit, ca să taie legăturile pentru Prima Lege într-un robot. Dr. Fastolfe ar fi în stare s-o facă, dar cu siguranţă nu Santirix Gremionis. Gremionis e un stilist. Lucrează pe fiinţe umane. Taie părul, desenează îmbrăcăminte. Şi eu fac la fel, dar cel puţin lucrez cu roboţi. Gremionis n-a pus niciodată mâna pe un robot. Nu ştie nimic despre ei, decât să comande unuia să închidă fereastra sau aşa ceva. Vrei să insinuezi că relaţia dintre Jander şi mine… şi mine… — îşi frecă osul pieptului cu un deget ţeapăn, sfârcurile mici ale sânilor ghicindu-i-se sub rochie — a dus la moartea lui Jander?

— N-ai făcut-o cu bună ştiinţă, zise Baley, dorind să se oprească, dar incapabil să lase baltă interogatoriul. Şi dacă Gremionis a aflat de la dr. Fastolfe cum să…

— Gremionis nu-l cunoştea pe dr. Fastolfe şi, oricum, n-ar fi putut înţelege nimic din ce i-ar fi spus dr. Fastolfe.

— Nu poţi şti sigur ce-ar fi înţeles ori ce n-ar fi înţeles Gremionis, cât despre faptul că nu-l cunoştea pe dr. Fastolfe… Gremionis trebuie să fi fost des la tine acasă, dacă te urmărea aşa, şi…

— Şi dr. Fastolfe n-a fost aproape niciodată la mine acasă. Aseară, când a venit cu tine, a fost de-abia a doua oară când mi-a trecut pragul. Îi era teamă că aş pleca dacă ar fi prea apropiat de mine. Odată a recunoscut asta. În acest fel şi-a pierdut fiica, zicea el… ceva ridicol. Înţelegi, Elijah, când trăieşti câteva secole, ai destul timp să pierzi mii de lucruri. Fii re… recunoscător că trăieşti puţin, Elijah.

Plângea nestăpânit.

Baley o privi şi se simţi neajutorat:

— Îmi pare rău, Gladia. Nu mai am întrebări. Să chem un robot? Ai nevoie de ajutor?

Ea dădu din cap şi-i făcu un semn cu mâna:

— Pleacă… pleacă, zise, cu glas sugrumat. Pleacă.

Baley ezită, apoi străbătu camera, aruncându-i Gladiei o ultimă privire nesigură, în timp ce ieşea pe uşă. Giskard îl ajunse din urmă şi Daneel i se alătură când ieşi din casă. El abia dacă observă. Se gândi că începea să fie de acord cu prezenţa lor, aşa cum îşi accepta umbra sau îmbrăcămintea, că începea să se simtă gol fără ei.

Se întoarse repede la locuinţa doctorului Fastolfe, în timp ce gândurile nu-i dădeau pace. Dorinţa de a o întâlni pe Vasilia fusese la început provocată de disperare, de lipsa altui subiect de cercetat, dar acum lucrurile se schimbaseră. Probabil că dăduse peste ceva foarte important.

Când Baley se întoarse, figura lipsită de eleganţă a lui Fastolfe era înverşunată:

— Vreun progres? întrebă.

— Am eliminat o parte dintr-o posibilitate… Poate.

— O parte dintr-o posibilitate? Cum elimini cealaltă parte? Sau, mai bine, cum stabileşti o posibilitate?

Baley zise:

— Prima etapă a stabilirii unei posibilităţi este atunci când îmi dau seama că e imposibil să o elimin.

— Şi dacă îţi dai seama că e imposibil de eliminat cealaltă parte a posibilităţii pe care ai menţionat-o atât de misterios?

Baley dădu din umeri:

— Înainte de a pierde timp gândindu-ne la asta, trebuie s-o văd pe fiica dumitale.

Fastolfe păru mâhnit:

— Ei bine, domnule Baley, am făcut aşa cum m-ai rugat şi am încercat să iau legătura cu ea. A fost nevoie s-o trezesc.

— Vrei să spui că se află pe acea parte a planetei unde e noapte? Nu m-am gândit la asta.

Baley era necăjit:

— Mi-e teamă să sunt destul de neghiob ca să-mi închipui că mă aflu tot pe Pământ. În Oraşele subpământene, ziua şi noaptea îşi pierd înţelesul şi timpul tinde să fie uniform.

— Nu e chiar atât de rău. Eos este centrul roboticii de pe Aurora şi vei găsi puţini roboticieni care locuiesc în el. Ea dormea, pur şi simplu, şi dacă a fost trezită nu şi-a schimbat caracterul. N-a vrut să-mi vorbească.

— Cheam-o din nou, insistă Baley.

— Am vorbit cu robotul ei secretar şi a avut loc un schimb neplăcut de mesaje. Mi-a dat de înţeles că nu va vorbi cu mine cu nici un chip. În privinţa dumitale a fost ceva mai îngăduitoare. Robotul a anunţat că ea îţi va acorda cinci minute pe canalul ei particular de vizionare, dacă o chemi… — Fastolfe îşi privi ceasul în formă de bandă de pe perete — peste o jumătate de oră. Nu vrea să te vadă în persoană absolut deloc.

— Condiţiile sunt insuficiente, ca şi timpul. Trebuie s-o văd în persoană atât cât va trebui. I-ai explicat ce important e acest lucru, dr. Fastolfe?

— Am încercat. N-o interesează.

— Eşti tatăl ei. Cu siguranţă…

— Ar lua mai repede o hotărâre pentru un străin ales la întâmplare, decât de dragul meu. Ştiu asta, aşa că m-am folosit de Giskard.

— Giskard?

— O, da. Giskard este unul dintre favoriţii ei. Când învăţa robotica la universitate, şi-a luat libertatea de a regla unele aspecte minore ale programării lui — şi nimic nu creează o relaţie mai apropiată cu un robot decât asta — cu excepţia metodei Gladiei, desigur. Giskard era aproape ca şi Andrew Martin…

— Cine este Andrew Martin?

— Era, nu este, zise Fastolfe. N-ai auzit niciodată de el?

— Niciodată!

— Ciudat! Aceste legende vechi ale noastre se petrec, toate, pe Pământ, totuşi nu sunt cunoscute pe Pământ. Andrew Martin a fost un robot care, treptat, pas cu pas, se presupune că a căpătat aspect uman. Au existat roboţi cu aspect uman înainte de Daneel, dar toţi erau simple jucării, ceva mai mult decât automatele. Oricum, despre capacităţile lui Andrew Martin circulă poveşti uimitoare — semn sigur că e o legendă. A existat o femeie, care făcea parte din legende şi care e cunoscută, de obicei, sub numele de Mica Domnişoară. Relaţia e prea greu de descris acum, dar cred că fiecare fetiţă de pe Aurora a visat să fie Mica Domnişoară şi să-l aibă ca robot pe Andrew Martin. Vasilia a fost — iar Giskard a fost Andrew Martin al ei.

— Ei bine, deci?

— L-am rugat pe robotul ei să-i spună că vei fi însoţit de Giskard. Nu l-a văzut de mulţi ani şi m-am gândit că asta ar putea-o ademeni să fie de acord să te vadă.

— Dar n-a ademenit-o.

— N-a ademenit-o.

— Atunci, trebuie să ne gândim la altceva. Trebuie să existe o cale de a o convinge să mă primească.

Fastolfe zise:

— Poate te gândeşti dumneata la una. Peste câteva minute o vei vedea tridimensional şi vei avea cinci minute să o convingi că ar trebui să te primească în persoană.

— Cinci minute! Ce pot face în cinci minute?

— Nu ştiu. Oricum, e mai bine decât nimic.

Cinci minute mai târziu; Baley stătea în faţa ecranului de vizionare în tridimensional, gata s-o cunoască pe Vasilia Fastolfe.

Dr. Fastolfe ieşise, spunând, cu un zâmbet ciudat, că prezenţa sa ar face-o, cu siguranţă, pe fiica lui mai puţin înţelegătoare. Nici Daneel nu era de faţă. Doar Giskard rămase în spatele lui Baley. Giskard spuse: