Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— De Susan Calvin, da. Înţeleg! Îţi construieşti scenariul după acea legendă veche. Foarte ingenios, domnule Baley, dar nu merge.

— De ce nu? Când ai zis că numai dumneata poţi să-i provoci lui Jander degajarea mentală, habar n-aveai că el e implicat atât de mult într-o situaţie atât de incredibilă. Este exact ca în povestea cu Susan Calvin.

— Să presupunem că povestea despre Susan Calvin şi robotul care citea gândurile nu este numai ficţiune. Să o considerăm adevărată. Tot n-ar exista nici o asemănare între acea poveste şi situaţia lui Jander. În cazul lui Susan Calvin, am avea de-a face cu un robot surprinzător de primitiv, unul care astăzi n-ar mai dobândi nici măcar statutul de jucărie. Ar fi vorba numai calitativ de subiecte ca: situaţia „A produce nefericire”; negarea situaţiei „A produce nefericire”; de aici, degajare mentală.

— Şi Jander? întrebă Baley.

— Orice robot modern — orice robot din ultimul secol — ar aprecia aceste probleme cantitativ. Care dintre cele două situaţii, A sau non-A, ar produce mai multă nefericire? Robotul ar lua o hotărâre rapidă şi ar opta pentru nefericirea minimă. Şansa ca el să aprecieze că aceste două variante, care se exclud reciproc, produc exact aceeaşi cantitate de nefericire este mică şi, chiar dacă s-ar dovedi că aşa stau lucrurile, robotul modern este prevăzut cu un element de semnal aleator. Dacă A şi non-A produc nefericire în cantitate egală, după aprecierea lui, el alege o cale sau alta într-un mod total imprevizibil şi fără să stea pe gânduri. El nu trece în degajare mentală.

— Vrei să spui că e imposibil ca Jander să intre în degajare mentală? Ai spus că dumneata puteai să i-o provoci.

— În cazul creierului pozitronic al robotului cu aspect uman, există o cale de abatere a elementului de semnal aleator, ce depinde în totalitate de modul în care e construit acel creier. Chiar dacă ai cunoaşte teoria fundamentală, să conduci un robot pe arătură, ca să spun aşa, printr-o serie ingenioasă de întrebări şi comenzi, ca să-i provoci până la urmă degajarea mentală, este un proces greu şi de durată. Nici nu poate fi vorba să se producă prin accident şi simpla existenţă a unei contradicţii aparente, precum cea provocată de dragoste şi ură simultane, nu e în stare de şmecheria asta fără o reglare cantitativă extrem de atentă, în cele mai neobişnuite condiţii. Ceea ce ne aduce, aşa cum spun întruna, la o şansă nedeterminată, drept singurul mod posibil în care s-a produs.

— Dar duşmanii dumitale vor susţine că vina dumitale este cea mai probabilă. N-am putea, la rândul nostru, să susţinem că Jander a fost adus în stare de degajare mentală din cauza conflictului creat de dragostea şi ruşinea Gladiei? Asta n-ar suna plauzibil? Şi n-ar atrage opinia publică de partea dumitale?

Fastolfe se încruntă:

— Domnule Baley, eşti destul de deştept. Gândeşte-te bine. Dacă am încerca să ieşim din dilema noastră în acest mod cam necinstit, care ar fi urmările? Nu mai vorbesc despre ruşinea şi nefericirea pe care i le-ar aduce Gladiei, care n-ar îndura numai pierderea lui Jander, ci şi sentimentul că ea singură a provocat această pierdere, dacă i-a fost într-adevăr ruşine şi dacă şi-a destăinuit această ruşine. N-aş vrea să fac asta, dar să lăsăm totul deoparte, dacă se poate. Să considerăm, în schimb, că duşmanii mei ar spune că i l-am împrumutat pe Jander anume ca să provoc cele întâmplate. Am făcut-o, ar spune ei, ca să realizez o metodă de degajare mentală la roboţii cu aspect uman şi să scap de orice răspundere aparentă. Ne-ar fi mai rău decât acum, fiindcă n-aş fi acuzat numai că sunt un intrigant nedescoperit, ca acum, ci şi că m-am purtat ca un monstru cu o femeie încrezătoare căreia m-am prefăcut că-i sunt prieten, lucru de care am fost cruţat până acum.

Baley era descumpănit. Simţi cum îi cade falca şi glasul i se auzi bâlbâit:

— Cu siguranţă că n-ar…

— Ba ar face-o. Chiar dumneata erai înclinat, cel puţin pe jumătate, să gândeşti aşa, acum câteva minute.

— Doar ca o abstracţie…

— Duşmanii mei n-ar considera-o abstracţie şi n-ar da-o publicităţii ca pe o abstracţie.

Baley îşi dădu seama că se înroşise. Simţi valul de căldură şi se pomeni că nu-l poate privi pe Fastolfe în faţă. Îşi drese glasul şi spuse:

— Ai dreptate. M-am pripit fără să vreau şi nu pot decât să-ţi cer iertare. Mă simt foarte jenat… Presupun că nu e altă cale decât adevărul — dacă-l putem afla.

Fastolfe zise:

— Nu dispera. Ai descoperit deja fapte în legătură cu Jander la care nici nu visam. Poţi să mai descoperi şi altele si, până la urmă, ceea ce acum ni se pare un mister se poate dezvălui şi clarifica. Ce te gândeşti să faci în continuare?

Dar Baley nu se putea gândi la nimic din cauza eşecului avut. Spuse:

— Nu prea ştiu.

— Ei bine, atunci n-a fost cinstit din partea mea să întreb. Ai avut o zi lungă şi nu tocmai uşoară. Nu mă miră că acum gândeşti mai lent. De ce nu te odihneşti, sau să te uiţi la un film, ori să te culci? Mâine dimineaţă te vei simţi mult mai bine.

Baley încuviinţă şi murmură:

— Poate că ai dreptate.

Dar, în acea clipă, nu credea că în dimineaţa următoare se va simţi mai bine.

Dormitorul era rece, atât ca temperatură, cât şi ca ambianţă. Baley se înfioră uşor. O temperatură atât de scăzută într-o încăpere îi dădea senzaţia neplăcută că se află în Exterior. Pereţii erau aproape albi şi (neobişnuit pentru locuinţa lui Fastolfe) nu erau împodobiţi. Podeaua părea să fie din fildeş neted, dar sub talpa goală se simţea ca un covor. Patul era alb şi pătura moale era rece. Se aşeză pe marginea saltelei şi văzu că cedează foarte uşor sub greutatea lui.

Îl întrebă pe Daneel, care intrase cu el:

— Daneel, te supără când o fiinţă umană spune o minciună?

— Ştiu că fiinţele umane mint uneori, partenere Elijah. Câteodată, o minciună poate fi folositoare sau, chiar, obligatorie. Sentimentul meu faţă de minciună depinde de mincinos, de ocazie şi de motiv.

— Îţi dai întotdeauna seama când o fiinţă umană minte?

— Nu, partenere Elijah.

— Ţi se pare că dr. Fastolfe minte des?

— Nu mi s-a părut niciodată că dr. Fastolfe minte.

— Nici în legătură cu moartea lui Jander?

— După câte îmi dau seama, el spune adevărul în orice privinţă.

— Poate că te-a învăţat să spui aşa dacă te întreb eu?

— Nu m-a învăţat, partenere Elijah.

— Dar poate că te-a învăţat să spui şi asta…

Se opri. Din nou… ce rost avea să supună un robot interogatoriului încrucişat? Şi mai ales în cazul ăsta, dădea întruna înapoi.

Dintr-o dată îşi dădu seama că salteaua se lăsase uşor sub el şi acum îi acoperea pe jumătate şoldurile. Se ridică brusc şi zise:

— Există vreun mod de a încălzi camera, Daneel?

— Va fi cald când vei fi sub pătură cu lumina stinsă, partenere Elijah.

— Aha.

Privi în jur bănuitor:

— Vrei să stingi lumina, Daneel, şi să rămâi în cameră după aceea?

Lumina se stinse aproape imediat, iar Baley observă că bănuiala lui, că măcar această cameră nu era împodobită, era total eronată. De îndată ce se întunecă, simţi că se află în Exterior. Se auzea zgomotul făcut de vânt prin crengi şi murmurul somnoros al vieţuitoarelor îndepărtate. Mai era iluzia stelelor deasupra capului, cu câte un nor plutind întâmplător, abia vizibil.