Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Şi fiica dumitale — Vasilia — ţinea la dumneata?

— O, da — cel puţin până… Ţinea foarte mult la mine. Am avut grijă de instruirea ei şi am luat toate măsurile să înveţe cât mai multe lucruri.

— Ai spus că a ţinut la dumneata până… nu ştiu ce. Nu ţi-ai terminat fraza. Deci, a venit o vreme când n-a mai ţinut la dumneata. Când a fost asta?

— Când s-a făcut mare a vrut să aibă casa ei. Era foarte firesc.

— Şi dumneata n-ai vrut?

— Cum adică, n-am vrut? Bineînţeles că am vrut. Domnule Baley, continui să crezi că sunt un monstru.

— Şi vrei să cred, în schimb, că, după ce a ajuns la vârsta când trebuie să aibă casa ei, n-a mai avut faţă de dumneata aceeaşi afecţiune din copilărie, când locuia în casa dumitale şi o întreţineai?

— Nu e chiar aşa de simplu. De fapt, a fost mai complicat. Vezi…

Fastolfe păru jenat:

— Am refuzat-o când mi s-a oferit.

— Ţi s-a oferit, dumitale? întrebă Baley îngrozit.

— Era cât se poate de firesc, răspunse Fastolfe cu indiferenţă. Mă cunoştea foarte bine. Eu o educasem cu privire la sex, îi încurajasem experienţele, am dus-o la Jocurile lui Eros, mi-am dat toată silinţa. Era ceva la care mă puteam aştepta şi am fost un prost că n-am prevăzut asta şi m-am lăsat prins.

— Dar incestul?

— Incestul? făcu Fastolfe. A, da, un cuvânt de pe Pământ. Pe Aurora nu există aşa ceva, domnule Baley. Foarte puţini Aurorieni îşi cunosc rudele apropiate. Desigur, dacă e vorba de căsătorie şi se face cerere pentru copii, are loc o cercetare genealogică, dar ce legătură are asta cu sexul social? Nu, nu, lucrul anormal este că mi-am refuzat propria fiică.

Se înroşi — mai ales pe urechile lui mari.

— Sper, murmură Baley.

— Totuşi, n-aveam nici un motiv ca lumea — cel puţin nici unul pe care să i-l explic Vasiliei. A fost de neiertat pentru mine că n-am prevăzut totul şi că n-am pregătit o argumentare pentru a respinge, dacă era necesar, pe cineva atât de tânăr şi de neexperimentat, fără a o răni sau a o supune unei umilinţe îngrozitoare. Sunt, într-adevăr, peste măsură de ruşinat că mi-am asumat neobişnuita răspundere de a creşte un copil, doar pentru a-l supune unei astfel de experienţe neplăcute. Eu am crezut că puteam continua relaţia tată-fiică — prieteneşte —, dar ea n-a renunţat. De câte ori o respingeam, indiferent cât de drăgăstos încercam s-o fac, lucrurile se înrăutăţeau între noi.

— Până când, în cele din urmă…

— În cele din urmă, ea a dorit propria ei locuinţă. La început m-am opus, nu fiindcă n-aş fi dorit ca ea să aibă una, ci pentru că doream să restabilesc relaţia noastră înainte de plecarea ei. N-a ajutat nimic. A fost, poate, cea mai grea perioadă din viaţa mea. Până la urmă, pur şi simplu — şi foarte violent — a insistat să plece şi eu n-am mai rezistat. Pe atunci era, deja, robotician — sunt mulţumit că nu şi-a abandonat meseria din dispreţ faţă de mine — şi şi-a găsit o locuinţă fără nici un ajutor din partea mea. Într-adevăr, aşa a făcut, şi de atunci am luat legătura de foarte puţine ori.

Baley zise:

— S-ar putea, dr. Fastolfe, ca, de vreme ce nu a abandonat robotica, să nu se simtă total înstrăinată.

— Este lucrul pe care-l face ea cel mai bine şi de care e cel mai interesată. N-are nici o legătură cu mine. Ştiu că, la început, m-am gândit ca dumneata şi am făcut câteva propuneri prieteneşti, dar n-au fost acceptate.

— Ţi-e dor de ea, dr. Fastolfe?

— Sigur că mi-e dor de ea, domnule Baley. Iată un exemplu de greşeală pe care-l faci când creşti un copil. Cedezi unui impuls iraţional — o dorinţă atavică —, el îi inspiră copilului cel mai puternic sentiment de dragoste şi te confruntă cu posibilitatea de a refuza prima ofertă de dragoste a acestui copil, rănindu-l pentru toată viaţa din punct de vedere emoţional. Şi, în plus, te supui chiar şi pe tine acestui sentiment, absolut iraţional, de regret din pricina absenţei. Este ceva ce n-am mai simţit vreodată, până atunci, şi nici după aceea. Şi ea, şi eu am suferit inutil, iar vina este numai a mea.

Fastolfe căzu pe gânduri, iar Baley spuse cu blândeţe:

— Şi ce legătură au toate astea cu Gladia?

Fastolfe tresări:

— O, uitasem! Ei bine, este destul de simplu. Tot ce-am spus despre Gladia e adevărat. Mi-a plăcut de ea. Mi-a părut rău de ea. I-am admirat talentul. Dar, în plus, seamănă cu Vasilia. Am observat asemănarea când am văzut prima relatare pe hiperunde despre sosirea ei de pe Solaria. A fost foarte surprinzător şi m-a făcut să mă intereseze.

Oftă.

— Când mi-am dat seama că ea, ca şi Vasilia, fusese rănită din punct de vedere sexual, a fost mai mult decât puteam suporta. Am aranjat să locuiască lângă mine, după cum vezi. Am fost prietenul ei şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să atenuez dificultăţile de adaptare la o Lume nouă.

— Deci, ea este un surogat de fiică.

— Într-un fel, da. Cred că poţi să-i spui aşa, domnule Baley. Şi nici nu ştii cât de bucuros sunt că nu i-a venit niciodată ideea să mi se ofere. Dacă o respingeam, ar fi însemnat să retrăiesc respingerea Vasiliei. Dacă primeam, din incapacitate de a repeta refuzul, mi-aş fi amărât viaţa, pentru că aş fi simţit că fac pentru această Străină această palidă imagine a fiicei mele — ceea ce n-am vrut să fac pentru însăşi fiica mea. Oricum… Dar n-are importantă, acum înţelegi de ce am ezitat la început să-ţi răspund. Gândul acesta mă făcea, într-un fel, să retrăiesc această tragedie a vieţii mele.

— Şi cealaltă fiică a dumitale?

— Lumen? zise Fastolfe cu răceală. N-am avut niciodată vreo legătură cu ea, deşi am veşti de la ea din când în când.

— Candidează pentru un post politic, am înţeles.

— Unul local. Pe lista Globaliştilor.

— Ce-i asta?

— Globaliştii? Ei susţin doar Aurora — doar globul nostru, înţelegi. Aurorienii trebuie să ia conducerea în colonizarea Galaxiei. Ceilalţi trebuie să fie opriţi, pe cât posibil, mai ales Pământenii. Ei numesc asta „interes personal iluminist”.

— Aceasta nu e părerea dumitale, desigur.

— Sigur că nu. Eu conduc Partidul Umanist, care crede că toate fiinţele umane au aceleaşi drepturi în Galaxie. Când vorbesc despre „duşmanii mei”, mă refer la Globalişti.

— Atunci, Lumen este unul dintre duşmanii dumitale.

— Şi Vasilia e unul dintre ei. Ea este membră a Institutului de Robotică de pe Aurora — IRA — înfiinţat acum câţiva ani şi condus de roboticieni care mă consideră un demon ce trebuie înfrânt cu orice chip. Totuşi, după câte ştiu, cele câteva foste soţii ale mele sunt apolitice, poate chiar Umaniste.

Zâmbi trist şi spuse:

— Ei bine, domnule Baley, ai pus toate întrebările pe care voiai să le pui?

Baley căută degeaba buzunare în pantalonii bufanţi, model Aurorian — făcuse periodic asta de când începuse să-i poarte pe navă — şi nu găsi nici unul. Recurse la un compromis, aşa cum făcea uneori, încrucişându-si braţele la piept. Spuse:

— De fapt, dr. Fastolfe, nu sunt deloc sigur că mi-ai răspuns la prima întrebare. Mi se pare că nu oboseşti deloc să te eschivezi. De ce i l-ai dat pe Jander Gladiei? Hai să dăm totul pe faţă, ca să vedem lumina în ceea ce acum pare întuneric.

Fastolfe se înroşi din nou. De data asta s-ar fi putut să fie mânie, dar continuă să vorbească încet. Spuse:

— Nu mă intimida, domnule Baley. Ţi-am răspuns. Mi-a părut rău de Gladia şi m-am gândit că Jander ar putea să-i ţină de urât. Ţi-am vorbit mai sincer decât oricui, în parte din cauza situaţiei în care mă aflu şi în parte pentru că nu eşti de pe Aurora. În schimb, pretind un oarecare respect.