Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Baley fu uşor surprins auzind asta. Se răsuci înspre Giskard ca să-i pună aceeaşi întrebare, se opri, apoi dădu din umeri. De fapt, nu ajungea nicăieri şi, aşa cum îi spusese dr. Fastolfe mai devreme, nu prea are rost să supui un robot interogatoriului încrucişat. El n-o să spună niciodată, cu bună ştiinţă, ceva care ar face rău unei fiinţe umane, nici nu poate fi şantajat, mituit sau linguşit s-o facă. Nu va minţi pe faţă, ci va continua cu încăpăţânare — chiar politicos — să dea răspunsuri inutile.

Şi, poate, nu mai avea importanţă.

Ajunseră în pragul casei lui Fastolfe şi Baley simţi cum respiraţia i se accelerează. Era sigur că tremurul braţelor şi al buzei inferioare se datora numai vântului rece.

Soarele dispăruse, se vedeau câteva stele, cerul devenea ciudat, verde-purpuriu, parcă era vânăt, iar el intră pe uşă, în atmosfera caldă cu pereţi strălucitori.

Era în siguranţă.

Fastolfe îl întâmpină:

— Te-ai întors la timp, domnule Baley. Întâlnirea dumitale cu Gladia a fost rodnică?

— Foarte rodnică, dr. Fastolfe, răspunse Baley. S-ar putea, chiar, să am cheia problemei în mâna mea.

Fastolfe zâmbi politicos, într-un mod care nu însemna nici surprindere, nici bună dispoziţie, nici neîncredere. Îl conduse în ceea ce era, evident, o sufragerie, mai mică şi mai plăcută decât cea în care luaseră masa de prânz.

— Dumneata şi cu mine, dragă domnule Baley, spuse Fastolfe cu amabilitate, vom servi o cină neoficială, singuri. Doar noi doi. Vor lipsi până şi roboţii, dacă vrei. Şi nici nu vom discuta afaceri, în afară de cazul în care doreşti la nebunie acest lucru.

Baley nu spuse nimic, ci se opri să privească uimit pereţii. Erau de un verde luminos, cu ape, cu diferenţe de strălucire şi nuanţă care înaintau de jos în sus. Din loc în loc apăreau frunze de un verde mai închis şi sclipiri umbroase. Pereţii făceau ca încăperea să semene cu o peşteră bine luminată, la partea de jos, de apa mării. Efectul era ameţitor-cel puţin aşa îl găsi Baley.

Lui Fastolfe nu-i fu greu să interpreteze expresia lui Baley. Zise:

— E un gust dobândit, domnule Baley, recunosc… Giskard, stinge lumina de pe pereţi… Mulţumesc.

Baley răsuflă uşurat:

— Mulţumesc şi dumitale, dr. Fastolfe. Pot să merg la Personală, domnule?

— Desigur.

Baley ezită:

— N-ai putea…

Fastolfe chicoti:

— Totul va fi absolut normal, domnule Baley. Nu vei avea de ce să te plângi.

Baley înclină capul:

— Mulţumesc foarte mult.

Fără aspectul înşelător intolerabil, Personala — se gândi că e aceeaşi pe care o mai folosise o dată — era doar ceea ce trebuia să fie, doar mult mai somptuoasă şi mai plăcută decât văzuse el vreodată. Cele de pe Pământ erau şiruri de cabine identice, întinzându-se la infinit, fiecare însemnată pentru a fi folosită de o persoană — doar una singură — odată.

Strălucea de curăţenie. Probabil că stratul molecular extern era curăţat după fiecare folosire şi se depunea un nou strat. Baley avu sentimentul că, dacă ar fi stat destul de mult pe Aurora, i-ar fi venit greu să se obişnuiască apoi cu aglomerările de pe Pământ, care lăsau deoparte igiena şi curăţenia — lucruri în faţa cărora să te pleci de la distanţă, idealuri de neatins.

Înconjurat de confortul de fildeş şi aur (fără îndoială că nici fildeşul, nici aurul nu erau veritabile), strălucitor şi neted, Baley se trezi, deodată, înfiorându-se de bacteriile de pe Pământ şi crispându-se din cauza pericolului de contaminare. Nu aşa simţeau şi cei din Spaţiu? Putea să-i învinuiască?

Îşi spălă mâinile gânditor, atingând în joacă, ici şi colo, fâşia care schimba temperatura. Si totuşi, aceşti aurorieni erau atât de inutil de împodobiţi în pavoazările lor interioare, se prefăceau atât de mult că trăiesc într-o stare naturală, când îmblânziseră şi distruseseră natura. Sau numai Fastolfe era aşa?

De fapt, locuinţa Gladiei era mult mai austeră. Poate doar pentru că fusese crescută pe Solaria?

Cina care a urmat a fost o adevărată plăcere. Ca şi la prânz, a existat din nou sentimentul apropierii de natură. Felurile erau numeroase — toate diferite, toate în porţii mici — şi, la unele dintre ele, se dovedea că fuseseră făcute din plante sau animale. Începu să caute nod în papură — un oscior, un zgârci, o pieliţă sau o aţă, care mai devreme l-ar fi putut scârbi — la întâmplare.

Felul întâi era un peşte mic — un peşte mic servit întreg, cu toate organele lui interne. La început, asta l-a şocat — un alt mod de a-ţi băga nasul în Natură cu „N” mare. Dar a înghiţit, totuşi, peştele, aşa cum a făcut şi Fastolfe, şi gustul l-a făcut să-si schimbe, imediat, părerea. Nu mai gustase ceva asemănător. Parcă atunci s-ar fi inventat papilele gustative şi i-ar fi fost puse pe limbă.

Gusturile variau de la un fel de mâncare la altul. Unele erau ciudate Şi nu tocmai plăcute, dar găsi că n-avea importantă. Senzaţia unui gust diferit, a mai multor gusturi diferite (la indicaţia lui Fastolfe, sorbi o înghiţitură de apă uşor aromată între feluri) era cea mai importantă — nu gustul în sine.

Încercă să nu se îndoape, să nu se concentreze numai asupra mâncării şi să nu-şi lingă farfuria. Cu disperare, îl observa şi-l imita în continuare pe Fastolfe, nebăgând în seamă privirile blânde, dar categoric amuzate, ale acestuia.

— Sper, zise Fastolfe, că e pe gustul dumitale.

— Foarte bun, reuşi Baley să deschidă gura.

— Te rog, nu te chinui să fii politicos inutil. Nu mânca un lucru care ţi se pare ciudat sau necomestibil. Voi cere porţii suplimentare pentru tot ceea ce-ţi place.

— Nu e nevoie, dr. Fastolfe. Totul e suficient.

— Bun.

În ciuda propunerii lui Fastolfe de a mânca fără să fie prezenţi roboţii, era un robot care servea. (Fastolfe, obişnuit cu asta, probabil că nici nu observa, se gândi Baley — şi nu discută problema.)

Aşa cum trebuia, robotul era tăcut şi se descurca impecabil. Livreaua lui frumoasă părea să fie luată din dramele istorice pe care Baley le văzuse pe hiperunde. Doar de foarte aproape se vedea că acest costum este o iluzie optică datorită luminii şi că învelişul robotului era un metal neted finisat — şi atât.

— Exteriorul chelnerului a fost proiectat de Gladia? întrebă Baley.

— Da, spuse Fastolfe, evident încântat. Ce măgulită se va simţi că ştie că i-ai recunoscut stilul. E bună, nu-i aşa? Lucrările ei încep să fie tot mai cunoscute şi ea ocupă un loc util în societatea de pe Aurora.

Conversaţia din timpul mesei fusese plăcută, dar lipsită de importanţă. Baley nu simţise nevoia să „discute afaceri” şi preferase, de fapt, să tacă şi să savureze mâncarea, lăsând subconştientul — sau oricare altă facultate preia controlul în absenţa raţiunii — să decidă cum să abordeze subiectul, care i se părea acum că este aspectul principal al problemei lui Jander.

Fastolfe îi uşură sarcina, spunând:

— Şi acum, că ai pomenit de Gladia, domnule Baley, pot să te întreb ce s-a întâmplat, de ai plecat spre casa ei destul de disperat şi te-ai întors aproape optimist şi spunând că, poate, ai cheia întregii probleme în mâinile dumitale? Ai aflat ceva nou — şi poate neaşteptat — la Gladia acasă?

— Chiar aşa, spuse Baley absent.

Dar era absorbit de desert, pe care nu putea deloc să-l recunoască şi din care (după ce dorinţa ce i se citea în priviri îl făcuse pe chelner să priceapă) i se pusese în faţă o a doua porţie mică. Se simţea plin. În viaţa lui nu-l bucurase atât de mult mâncatul în sine şi pentru prima oară dispreţuia limitele fiziologice care nu-i permiteau să mănânce veşnic. Se simţi cam ruşinat că poate gândi aşa.