Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Şi ce ai aflat, nou şi neaşteptat? întrebă Fastolfe cu multă răbdare. Probabil ceva ce eu nu ştiu?

— Poate. Gladia mi-a spus că i l-ai dat pe Jander acum vreo şase luni.

Fastolfe încuviinţă.

— Ştiam asta. Aşa am făcut.

Baley întrebă tăios:

— De ce?

Expresia prietenoasă de pe chipul lui Fastolfe dispăru încet. Apoi întrebă:

— De ce nu?

Baley zise:

— Nu ştiu de ce nu, dr. Fastolfe. Nu-mi pasă. Întrebarea mea este: De ce?

Fastolfe dădu uşor din cap şi nu spuse nimic.

Baley zise:

— Dr. Fastolfe, mă aflu aici ca să descurc o aparentă încurcătură nenorocită. Nimic din ceea ce faci dumneata — nimic — nu uşurează lucrurile. Mai mult, parcă ţi-ar face plăcere să-mi demonstrezi cât de mare e încurcătura şi să distrugi orice speculaţie propun ca o posibilă rezolvare. Deci, nu mă aştept ca alţii să-mi răspundă la întrebări. Nu am nici un statut oficial în Lumea asta şi n-am nici un drept să pun întrebări care să smulgă răspunsuri. Totuşi, cu dumneata e altceva. Mă aflu aici la cererea dumitale şi încerc să salvez cariera dumitale şi pe-a mea şi, după cum singur ai spus, încerc să salvez şi Aurora, şi Pământul. Deci, mă aştept să răspunzi la întrebările mele în întregime şi cu sinceritate. Te rog să nu te complaci în tactici de pat, întrebându-mă de ce nu, când eu te întreb de ce. Încă o dată, aşadar, şi pentru ultima oară: De ce?

Fastolfe îşi strânse buzele şi se posomorî:

— Scuzele mele, domnule Baley. Dacă am ezitat, a fost pentru că, privind în urmă, mi s-a părut că nu e un motiv prea impresionant. Gladia Delmarre — nu, nu vrea să i se folosească numele de familie Gladia e străină pe această planetă. Ea a trecut prin experienţe traumatizante în Lumea ei, după cum ştii, şi prin experienţe traumatizante în aceasta, după cum, probabil, nu ştii…

— Ştiu. Te rog să fii mai concis.

— Ei bine, deci, îmi părea rău de ea. Era singură şi m-am gândit că Jander o va face să se simtă mai puţin singură.

— Îţi părea rău pentru ea? Doar atât. Sunteţi amanţi? Aţi fost?

— Nu, nici vorbă. Eu nu m-am oferit. Nici ea. De ce? Ţi-a spus ea că suntem amanţi?

— Nu, nu mi-a spus, dar îmi trebuia oricum confirmarea separată. Te anunţ eu când apare o nepotrivire; nu trebuie să te preocupe asta. Cum s-a întâmplat, cu toată părerea dumitale de rău faţă de ea si, după câte mi-a spus Gladia, cu recunoştinţa ei faţă de dumneata, că nici unul dintre voi nu s-a oferit? Am aflat că pe Aurora a te oferi pentru actul sexual e totuna cu a discuta despre vreme. Fastolfe se încruntă:

— Nu ştii nimic despre asta, domnule Baley. Nu ne judeca după normele Lumii dumitale. Actul sexual nu are prea mare importantă pentru noi, dar avem grijă cum îl folosim. Poate că nu ţi se pare aşa, dar nu ne oferim cu superficialitate. Gladia, neobişnuită cu principiile noastre şi frustrată din punct de vedere sexual pe Solaria, poate s-a oferit cu superficialitate — sau cu disperare, ar putea fi cuvântul cel mai bun — şi nu e de mirare, aşadar, că nu i-au plăcut rezultatele.

— N-ai încercat să ameliorezi situaţia?

— Oferindu-mă eu? Eu nu sunt ceea ce-i trebuie ei şi, în această privinţă, ea nu e ce-mi trebuie mie. Mi-a părut rău pentru ea. Îmi place de ea. Îi admir talentul artistic. Şi vreau să fie fericită… De fapt, domnule Baley, sunt sigur că eşti de acord că simpatia dintre două fiinţe umane nu trebuie să se bazeze pe dorinţa sexuală sau pe altceva în afară de sentimente omeneşti decente. N-ai simţit niciodată simpatie pentru cineva? N-ai dorit niciodată să ajuţi pe cineva, pentru simplul motiv că te simţeai bine să înlături nefericirea celuilalt? De pe ce fel de planetă vii?

Baley zise:

— Ceea ce spui este explicabil, dr. Fastolfe. Nu pun la îndoială faptul că eşti o fiinţă umană cumsecade. Totuşi, suportă-mă. Când te-am întrebat prima oară de ce i l-ai dat pe Jander Gladiei, nu mi-ai spus atunci ce mi-ai spus acum — şi încă foarte emoţionat, aş adăuga. Primul dumitale impuls a fost să te eschivezi, să eziţi, să tragi de timp întrebând de ce nu. Dacă e adevărat ce mi-ai spus acum, ce te-a deranjat la început? Ce motiv — pe care n-ai vrut să-l recunoşti — ţi-a venit în minte, înainte de a te opri la motivul pe care ai vrut să-l recunoşti? Iartă-mă că insist, dar trebuie să ştiu — şi nu din curiozitate personală, te asigur. Dacă ceea ce-mi vei spune nu va fi de nici un folos în povestea asta nenorocită, poţi considera că ai vorbit cu o gaură neagră.

Fastolfe vorbi cu glas mic:

— Pe cinstea mea, nu ştiu de ce am ocolit întrebările dumitale. M-ai surprins cu un lucru pe care, probabil, nu vreau să-l recunosc. Să mă gândesc, domnule Baley.

Tăcură amândoi. Chelnerul strânse masa şi ieşi din cameră. Daneel şi Giskard erau în altă parte (probabil păzeau casa). Baley şi Fastolfe erau, în sfârşit, singuri, într-o cameră fără roboţi.

În cele din urmă, Fastolfe vorbi:

— Nu ştiu ce-ar trebui să-ţi spun, dar să mă întorc cu nişte decenii în urmă. Am două fiice. Poate ştii. Sunt de la mame diferite…

— Ai fi dorit să ai fii, dr. Fastolfe?

Fastolfe păru sincer surprins:

— Nu. Deloc. Mama celei de-a doua fiice dorea un fiu, cred, dar n-am fost de acord cu inseminarea artificială cu spermă selecţionată — nici măcar cu sperma mea —, ci am insistat pe rezultatul firesc al geneticii. Înainte de a mă întreba de ce, îţi voi spune că prefer o anumită cotă de hazard în viaţă şi cred că, de fapt, doream ca hazardul să-mi dea o fiică. Înţelegi că aş fi acceptat şi un fiu, dar nu voiam să pierd şansa unei fiice. Într-un fel, sunt împăcat că am fete. Ei bine, al doilea copil a fost tot fată şi ăsta poate fi unul dintre motivele pentru care mama a divorţat imediat după naştere. Pe de altă parte, multe căsătorii sunt desfăcute, oricum, imediat după o naştere, aşa că, poate, nu e nevoie să caut motive speciale.

— Înţeleg că a luat copilul cu ea.

Fastolfe îi aruncă lui Baley o privire mirată:

— De ce-ar fi făcut-o? Dar am uitat. Eşti de pe Pământ. Nu, sigur că nu. Copilul ar fi fost crescut într-o creşă, unde i s-ar fi purtat bine de grijă, desigur. De fapt — îşi încreţi nasul, parcă jenat dintr-o dată de o anumită amintire — n-a crescut acolo. M-am hotărât s-o cresc eu însumi. Era legal, dar foarte neobişnuit. Eram foarte tânăr, bineînţeles, încă nu aveam un secol, dar aveam, deja, un nume în robotică.

— Te-ai descurcat?

— Vrei să spui, s-o cresc? O, da. M-am ataşat mult de ea. I-am pus numele Vasilia. Înţelegi, era numele mamei mele.

Chicoti, amintindu-şi:

— Am această înclinaţie sentimentală — ca şi afecţiunea pentru roboţii mei. Bineînţeles că nu mi-am cunoscut niciodată mama, dar pe diagramele mele era numele ei. Şi, după câte ştiu, trăieşte aşa că aş putea s-o văd — dar cred că e destul de dificil să te întâlneşti cu o persoană în al cărei pântec te-ai aflat cândva… Unde rămăsesem?

— Ai pus fiicei dumitale numele Vasilia.

— Da… şi am crescut-o şi m-am ataşat de ea. Foarte mult. Eu înţelegeam ce era atrăgător în asta, dar, desigur, începusem să-i stingheresc pe prietenii mei şi trebuia s-o ţin departe de ei când era vorba de o întâlnire, socială sau profesională. Mi-aduc aminte, odată…

Se opri.

— Da?

— E un lucru la care nu m-am gândit de decenii. Ea a alergat afară, plângând dintr-un motiv oarecare, şi s-a aruncat în braţele mele când dr. Sarton era la mine, să discutăm unul dintre cele mai noi programe de proiectare a roboţilor cu aspect uman. Avea numai şapte ani, cred, şi am îmbrăţişat-o, desigur, am sărutat-o şi am lăsat imediat baltă discuţia, lucru de neiertat din partea mea. Sarton a plecat, tuşind şi sufocându-se — foarte indignat. A durat o săptămână întreagă până ce am luat din nou legătura cu el şi am reluat discuţia. Copiii n-ar trebui să aibă acest efect asupra oamenilor, cred, dar există atât de puţini copii şi te întâlneşti atât de rar cu ei.