Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

O visase des — deşi nu chiar erotic — după ce revenise pe Pământ. În visele lui nu era niciodată în stare să ajungă la ea. Ea era întotdeauna acolo, dar prea departe ca să-i poată vorbi. Nu-l auzea niciodată când o striga. Niciodată nu se apropia când el se îndrepta spre ea.

Nu era greu de înţeles de ce visele fuseseră astfel. Ea era o persoană născută pe Solaria şi, prin urmare, nu te puteai aştepta să fie prea des în prezenta altor fiinţe umane.

Elijah nu avusese acces la ea pentru că era om şi mai ales, desigur, pentru că era de pe Pământ. Deşi investigarea crimei, pe care o efectua el, îi obliga să se întâlnească, pe tot timpul relaţiei lor ea fusese complet acoperită când erau împreună, ca să prevină orice contact. Şi totuşi, la ultima lor întâlnire, sfidând bunul-simţ, ea îl atinsese pe obraz cu mâna goală. Precis ştia că se poate infecta din asta. Cu atât mai mult păstrase el în suflet mângâierea, cu cât educaţia ei o făcea de neimaginat.

Cu timpul, visele păliseră.

Baley zise, destul de lipsit de sens:

— Tu erai cea care deţinea…

Se opri, iar Gladia termină propoziţia pentru el:

— Robotul. Şi acum doi ani eu eram cea care aveam soţul. Tot ce ating este distrus.

Fără să-şi dea seama, Baley îi puse o mână pe obraz. Gladia păru să nu observe. Spuse:

— Ai venit să mă salvezi prima oară. Iartă-mă, dar a trebuit să te chem din nou… Intră, Elijah. Intră, dr. Fastolfe.

Fastolfe se dădu înapoi ca să-i permită lui Baley să intre primul. Apoi intră şi el. În urma lui Fastolfe veneau Daneel şi Giskard, care, cu obişnuita lor autoeclipsare de roboţi, intrară în nişele libere din pereţi, pe două părţi opuse, şi rămaseră tăcuţi în picioare, cu spatele la perete.

Păru, o clipă, că Gladia îi va trata cu aceeaşi indiferenţă cu care fiinţele umane îi tratau pe roboţi. Totuşi, după ce-i aruncă o privire lui Daneel, se întoarse şi-i spuse lui Fastolfe cu vocea puţin înecată:

— Acesta. Te rog. Spune-i să plece.

Fastolfe întrebă surprins:

— Daneel?

— Seamănă prea mult… seamănă prea mult cu Jander!

Fastolfe se întoarse şi-l privi pe Daneel, iar pe chip i se citi clar durerea:

— Desigur, draga mea. Trebuie să mă ierţi. Nu m-am gândit… Daneel, du-te în altă cameră şi stai acolo până plecăm.

Fără să spună un cuvânt, Daneel ieşi.

Gladia privi o clipă înspre Giskard, ca şi cum ar fi apreciat dacă nu seamănă şi el prea mult cu Jander, apoi se întoarse, dând din umeri. Spuse:

— Doriţi ceva răcoritor? Am o băutură din nucă de cocos, proaspătă şi rece.

— Nu, Gladia, zise Fastolfe. L-am adus doar pe domnul Baley aici, aşa cum am promis. Nu stau mult.

— Dacă-mi dai un pahar cu apă, spuse Baley, nu te mai deranjez cu altceva.

Gladia ridică o mână. Fără îndoială că era observată, pentru că imediat intră un robot, fără să facă zgomot, cu un pahar cu apă pe o tavă şi cu un vas mic în care se aflau câteva lucruri asemănătoare unor biscuiţi, fiecare cu câte o pată roz. Baley nu se putu abţine să nu ia unul, chiar dacă nu ştia sigur ce este. Trebuie să fi fost ceva originar de pe Pământ, pentru că nu credea că pe Aurora, el — sau altcineva — ar mânca vreo bucăţică din puţina zestre biologică indigenă şi nici vreun produs sintetic. Oricum, descendenţii felurilor de mâncare transmise de pe Pământ s-ar fi putut schimbă în timp, fie prin cultivarea intenţionată; fie prin influenţa unui mediu străin, iar Fastolfe spusese, la prânz, că dieta de pe Aurora era un gust dobândit.

Fu surprins în mod plăcut. Gustul era iute, dar el îl găsi minunat şi luă altul aproape imediat. Spuse „Multumesc” robotului (care n-ar fi avut nimic împotrivă să stea acolo la infinit) şi luă tot vasul, împreună cu paharul cu apă.

Robotul plecă.

Acum era după-amiază târziu, iar lumina soarelui intra, stacojie, prin ferestrele din partea de vest. Baley avea impresia că această casă e mai mică decât a lui Fastolfe, dar ar fi fost mai plăcută dacă n-ar fi fost, în mijlocul ei, înfăţişarea tristă a Gladiei, având un efect descurajant.

Bineînţeles că asta putea fi doar în imaginaţia lui Baley. În orice caz, voia-bună i se părea imposibilă în orice construcţie care avea scopul de a adăposti şi apăra fiinţele umane, care rămâneau totuşi expuse Exteriorului din spatele fiecărui perete. Nici un perete, se gândi, nu avea de partea cealaltă căldura vieţii. Nicăieri nu puteai căuta prietenie şi comunitate. Prin fiecare perete exterior, în orice parte, în sus şi în jos, era o lume fără viaţă. Rece! Rece!

Şi răceala îl cuprinse şi pe Baley, când se gândi iar la dilema în care se afla. (Pentru o clipă, şocul reîntâlnirii cu Gladia i-o alungase din minte.)

Gladia spuse:

— Vino. Stai jos, Elijah. Te rog să mă ierţi că nu prea sunt în apele mele. Sunt, pentru a doua oară, în centrul atenţiei planetare — şi prima oară mi-a ajuns.

— Înţeleg, Gladia. Te rog să nu te scuzi, zise Baley.

— În ceea ce te priveşte, dragă domnule doctor, te rog să nu te simţi obligat să pleci.

— Ei bine — Fastolfe privi la ceasul în formă de bandă de pe perete — voi sta puţin, dar apoi, draga mea, trebuie să lucrez, chiar de-ar cădea cerul. Cu atât mai mult, cu cât trebuie să am în vedere un viitor apropiat, în care mi s-ar putea interzice să mai lucrez.

Gladia clipi repede, de parcă s-ar fi stăpânit să nu dea drumul lacrimilor:

— Ştiu. dr. Fastolfe. Ai foarte mari necazuri din cauza… celor întâmplate aici, iar eu parcă n-aş avea timp să mă gândesc decât la… neplăcerea mea.

Fastolfe spuse:

— Voi face tot ce pot să am grijă de problema mea, Gladia, şi nu trebuie să te simţi vinovată din cauza asta… Poate că domnul Baley ne va putea ajuta pe amândoi.

Baley îşi strânse buzele auzind aceste vorbe, apoi zise anevoie:

— N-am ştiut, Gladia, că eşti implicată în vreun fel în treaba asta.

— Cine ar fi ştiut? oftă ea.

— Eşti… erai… în posesia lui Jander Panell?

— Nu chiar în posesie. Îl împrumutasem de la dr. Fastolfe.

— Erai cu el când a…

Baley nu ştiu cum să se exprime.

— Murit? N-am putea spune „murit”? Nu, nu eram. Şi, înainte de a întreba tu, nu mai era nimeni în casă la ora aceea. Eram singură. De obicei sunt singură. Aproape întotdeauna. Asta este educaţia mea de pe Solaria, ţii minte. Desigur, nu e obligatoriu. Voi doi sunteţi aici şi nu mă supăr… foarte mult.

— Şi erai absolut singură când Jander a murit? Nu te înşeli?

— Aşa am spus, făcu Gladia, părând puţin nervoasă. Nu, nu-i nimic, Elijah. Ştiu că trebuie să ţi se repete totul, iar şi iar. Eram singură. Zău.

— Totuşi, erau de faţă roboţi.

— Da, desigur. Când spun „singură”, înseamnă că nu erau de faţă alte fiinţe umane.

— Câţi roboţi ai, Gladia? Fără să-l numărăm pe Jander.

Gladia se opri, de parcă ar fi numărat în gând. În cele din urmă, spuse:

— Douăzeci. Cinci în casă şi cincisprezece în împrejurimi. Roboţii circulă liberi între casa mea şi cea a dr. Fastolfe, aşa că nu e uşor de apreciat, când vezi un robot la vreuna dintre locuinţe, dacă e unul de-al meu sau de-al lui.

— A, făcu Baley, şi pentru că dr. Fastolfe are cincizeci şi şapte de roboţi în locuinţa lui, asta înseamnă, dacă-i adunăm, că sunt disponibili şaptezeci şi şapte de roboţi, la un loc. Mai sunt alte locuinţe ai căror roboţi s-ar putea amesteca aşa cu ai tăi, fără să-i deosebeşti?