Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Mă tem că nu-i aşa, domnule Baley. Nu poate fi construit nici unul. Doar eu ştiu cum să-i proiectez şi, atâta timp cât colonizarea cu roboţi este un destin posibil, refuz să construiesc alţii. Jander nu mai e şi a rămas doar Daneel.

— Secretul va fi descoperit de alţii.

Fastolfe îşi împinse bărbia înainte:

— Aş vrea să-l văd pe roboticianul în stare s-o facă. Duşmanii mei au înfiinţat un Institut de Robotică, al cărui unic scop este să elaboreze metode de construire a unui robot cu aspect uman, dar n-o să le meargă. Cu siguranţă n-au reuşit până acum şi ştiu că nu vor reuşi.

Baley se încruntă:

— Dacă dumneata eşti singurul om care cunoaşte secretul roboţilor cu aspect uman, şi dacă duşmanii dumitale umblă disperaţi după el, nu vor încerca să-l obţină de la dumneata?

— Bineînţeles. Ameninţându-mi existenţa politică, punând la cale vreo pedeapsă care-mi vă interzice să lucrez în acest domeniu şi punând, astfel, capăt şi existenţei mele profesionale, ei speră să mă determine să le împărtăşesc secretul. Pot impune chiar Adunării Legislative să mă determine să dezvălui secretul, sub pedeapsa confiscării averii, a ameninţării cu închisoarea — cine ştie? Oricum, m-am hotărât să nu cedez la nimic şi să nu mă las. Dar nu vreau să fie aşa, înţelegi?

— Ei ştiu că eşti hotărât să rezişti?

— Aşa sper. Le-am spus-o destul de clar. Cred că îşi închipuie că glumesc, că nu vorbesc serios. Dar vorbesc foarte serios.

— Dar dacă te vor crede, ar putea face paşi importanţi.

— Ce vrei să spui?

— Să-ţi fure hârtiile. Să te răpească. Să te tortureze.

Fastolfe izbucni în râs, iar Baley se înroşi. Spuse:

— Nu-mi place că seamănă cu o dramă transmisă pe hiperunde, dar te-ai gândit la asta?

Fastolfe zise:

— Domnule Baley… Mai întâi, roboţii mei mă pot apăra. Ar trebui un război pe scară mare ca să mă răpească sau să-mi fure hârtiile. În al doilea rând, chiar dacă ar reuşi în vreun fel, nici unul dintre roboticienii care sunt împotriva mea n-ar putea recunoaşte că singurul mod în care a obţinut secretul creierului pozitronic asemănător cu al omului a fost furtul sau agresarea mea. Reputaţia profesională a lui sau a ei va fi complet distrusă. În al treilea rând, pe Aurora nu s-a auzit de asemenea lucruri. Cea mai mică aluzie la un atentat neprofesional asupra mea ar întoarce imediat Adunarea Legislativă — şi opinia publică — în favoarea mea.

— Chiar aşa? bombăni Baley, înjurând în gând, pentru că trebuia să aibă de-a face cu o cultură ale cărei dedesubturi pur şi simplu nu le înţelegea.

— Da. Crede-mă pe cuvânt. Aş vrea ca ei să încerce aşa ceva, melodramatic. Aş vrea să fie atât de incredibil de proşti ca să procedeze astfel. De fapt, domnule Baley, aş vrea să te pot convinge să te duci la ei, să le câştigi încrederea şi să-i linguşeşti să organizeze un atac asupra locuinţei mele, sau să mă pândească pe un drum pustiu sau altceva asemănător, lucruri obişnuite pe Pământ, îmi închipui.

Baley spuse, încăpăţânat:

— Nu cred că ar fi genul meu.

— Nici eu nu cred, aşa că nu intenţionez deloc să-mi impun voinţa. Şi, crede-mă, e foarte rău, pentru că, dacă nu-i putem convinge să încerce metoda sinucigaşă a folosirii forţei, vor continua să facă un lucru mult mai bun, din punctul lor de vedere. Mă vor distruge cu minciuni.

— Ce minciuni?

— Nu mi se pune în cârcă numai distrugerea robotului. Asta e destul de rău şi ar fi suficient. Se zvoneşte — deocamdată e doar un zvon — că moartea e un experiment de-al meu, unul periculos, şi reuşit. Se zvoneşte că lucrez la un sistem de distrugere rapidă şi eficientă a creierelor asemănătoare cu creierul uman, astfel încât, când duşmanii mei vor crea într-adevăr propriii lor roboţi, eu, împreună cu membrii partidului meu, să-i putem distrugem pe toţi, împiedicând astfel Aurora să colonizeze noi Lumi şi lăsând Galaxia în mâinile Pământenilor.

— Desigur că nu e nimic adevărat în toate astea.

— Desigur că nu. Ţi-am spus că sunt minciuni. Şi încă unele ridicole. O asemenea metodă de distrugere nu este posibilă nici măcar teoretic, iar cei de la Institutul de Robotică nu sunt pe cale să-şi creeze propriii roboţi cu aspect uman. Nu pot fi de acord cu nebunia distrugerii în masă, chiar dacă aş vrea. Nu pot.

— Atunci, nu se prăbuşeşte tot complotul?

— Din păcate, în timp nu se va întâmpla aşa. S-ar putea să fie o prostie, dar cred că va persista destul de mult, până ce opinia publică se va întoarce împotriva mea, schimbând destule voturi în Adunarea Legislativă, atâtea cât să mă distrugă. Până la urmă, se va recunoaşte că totul e o prostie, dar atunci va fi prea târziu. Şi te rog să observi că Pământul e pe post de băiat care este biciuit în locul prinţului. Acuzaţia că lucrez în numele Pământului este gravă şi vor fi mulţi cei care vor prefera să creadă întregul talmeş-balmeş, chiar împotriva bunului lor simţ, din cauza repulsiei faţă de Pământ şi Pământeni.

Baley zise:

— Din câte-mi spui, reiese că repulsia faţă de Pământ se consolidează.

— Exact, domnule Baley, făcu Fastolfe. Situaţia se înrăutăţeşte pentru mine — şi pentru Pământ — zi de zi, şi avem foarte puţin timp. — Dar nu există un mod mai uşor de a zădărnici toate astea?

(Disperat, Baley se hotărî că era timpul să revină la ideea lui Daneel.) Dacă ai dori cu adevărat să testezi o metodă de distrugere a unui robot cu aspect uman, de ce ai căuta unul în altă parte, unul cu care ai putea avea necazuri? Îl aveai pe Daneel, în locuinţa dumitale. Era la îndemână, accesibil. Dacă ar fi ceva adevărat în zvonuri, experimentul nu s-ar fi desfăşurat pe el?

— Nu, nu, zise Fastolfe. N-aş putea face pe nimeni să creadă aşa ceva. Daneel a fost prima mea reuşită, triumful meu. Nu l-aş distruge, în nici un caz. Firesc, m-aş îndrepta spre Jander. Oricine ar înţelege asta şi eu aş fi un prost dacă aş încerca să conving că pentru mine ar avea mai mult sens distrugerea lui Daneel.

Porniră din nou, apropiindu-se de destinaţie. Baley era tăcut.

— Cum te simţi, domnule Baley? întrebă Fastolfe.

Baley răspunse încet:

— Dacă te referi la Exterior, nici măcar nu sunt conştient de el. Dacă te referi la dilema noastră, cred că sunt pe cale să renunţ şi fără să intru singur într-o cameră cu ultrasunete pentru spălarea creierului. Apoi întrebă cu violentă:

— De ce ai trimis după mine, dr. Fastolfe? De ce mi-ai dat treaba asta? Ce ţi-am făcut, de te porţi aşa cu mine?

— De fapt, răspunse Fastolfe, mai întâi că n-a fost ideea mea, iar eu nu pot decât să-mi invoc disperarea.

— Ei bine, a cui a fost ideea?

— Proprietarul acestei locuinţe la care am ajuns acum a fost cel care a sugerat-o la început… iar eu n-am avut altă ideea mai bună.

— Proprietarul acestei locuinţe? El de ce ar fi…

— Ea.

— Ei bine, ea de ce ar fi sugerat aşa ceva?

— Oh! Nu ţi-am explicat că ea te cunoaşte, nu-i aşa, domnule Baley? Iat-o, aşteptându-ne.

Baley privi uimit:

— Pe Iehova, şopti.

Tânăra femeie ce le stătea în faţă spuse, zâmbind şters:

— Ştiam că acesta va fi primul cuvânt pe care-l voi auzi, Elijah, când te voi reîntâlni.

Baley se holbă la ea. Se schimbase. Părul îi era mai scurt şi chipul chiar mai îngrijorat decât îi fusese cu doi ani în urmă şi, oricum, părea îmbătrânită cu mai mult de doi ani. Dar era, fără îndoială, Gladia. Tot cu faţa în formă de triunghi, cu pomeţii proeminenţi şi cu bărbia mică. Tot scundă, subţire, amintind de un copil.