Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

— Din câte ştim, asta s-ar putea întâmpla şi mâine.

— S-ar putea. şi dacă o asemenea întâlnire este iminentă, avem cu atât mai multe motive să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Pentru că începem să fim pasivi, domnule Baley. Nici o Lume nouă din Spaţiu n-a fost colonizată în două secole şi jumătate. Lumile noastre sunt prea îmblânzite, prea încântătoare, nu vrem să le părăsim. Vezi, la început Lumea asta a fost colonizată pentru că Pământul devenise atât de neplăcut încât, prin comparaţie, păreau de preferat riscurile şi pericolele unor Lumi noi şi pustii. Când cele cincizeci de Lumi ale noastre din Spaţiu s-au dezvoltat — ultima a fost Solaria — n-a mai existat nici o presiune, nici o nevoie de a pleca în altă parte. Iar Pământul însuşi se retrăsese în cavernele lui subterane, din oţel. Sfârşitul. Finalul.

— Nu cred că vorbeşti serios.

— Dacă rămânem aşa cum suntem? Dacă stăm liniştiţi, comozi şi nepăsători? Ba da, vorbesc serios. Umanitatea trebuie să se extindă cumva, dacă vrea să-şi continue dezvoltarea. O metodă de extindere este în spaţiu, prin explorarea constantă a Lumilor noi. Dacă dăm greş, o altă civilizaţie, care tocmai se extinde, va ajunge la noi, iar noi nu vom putea sta în calea ei.

— Te aştepţi la un război spaţial, ceva în genul „care pe care”.

— Nu. Nu cred că va fi nevoie de aşa ceva. Unei civilizaţii care se extinde în spaţiu nu-i vor trebui cele câteva Lumi ale noastre şi probabil că va fi prea avansată: din punct de vedere intelectual ca să vrea să-şi croiască drum în hegemonia de aici. Oricum, dacă vom fi înconjuraţi de o civilizaţie mai dinamică, mai plină de viaţă, ne vom ofili doar prin comparaţie; vom pieri, dându-ne seama ce am devenit şi ce potenţial am irosit. Desigur, am putea face schimb cu alte expansiuni — o expansiune a înţelegerii ştiinţifice sau a energiei culturale, de exemplu. Mă tem, însă, că toate aceste expansiuni sunt inseparabile. Dacă dai greş în una, dai greş în toate. Noi dăm greş în toate, cu siguranţă. Trăim prea mult. Suntem prea comozi.

Baley spuse:

— Noi, pe Pământ, ne gândim la cei din Spaţiu ca la nişte atotputernici, absolut încrezători în sine. Nu-mi vine să cred că aud aşa ceva de la unul de-al vostru.

— Nu vei auzi asta de la alt locuitor din Spaţiu. Părerile mele sunt demodate. Unii le-ar considera intolerabile, iar eu nu discut prea des astfel de lucruri cu Aurorienii. Vorbesc, în schimb, despre o nouă călătorie pentru alte colonizări, fără să-mi exprim temerile pentru catastrofa care ne aşteaptă dacă abandonăm colonizarea. Cel puţin cu asta am câştigat. Aurora s-a gândit în mod serios — chiar cu entuziasm — la o nouă eră de explorări şi colonizări.

— Spui toate astea, observă Baley, fără urmă de entuziasm. Ce s-a întâmplat?

— Tocmai ne apropiem de motivul pe care l-am avut ca să-l distrug pe Jander Panell.

Fastolfe se opri, dădu din cap şi continuă:

— Aş vrea, domnule Baley, să înţeleg mai bine fiinţele umane. Mi-am petrecut şase decenii ca să studiez complicaţiile creierului pozitronic şi cred că voi mai petrece încă cincisprezece sau douăzeci pentru această problemă. În acest timp, abia am atins problema creierului uman, care este mult mai complicat. Există, oare, Legi ale Umanităţii, aşa cum există Legi ale Roboticii? Câte Legi ale Umanităţii pot exista şi cum pot fi ele exprimate matematic? Nu ştiu. Poate va veni, totuşi, o zi când cineva va elabora Legile Umanităţii şi va putea, apoi, să prevadă caracteristicile generale ale viitorului, să ştie ce e important pentru omenire, în loc să presupună, aşa cum fac eu, să ştie cum să îndrepte lucrurile, în loc să emită doar ipoteze. Visez, uneori, să pun bazele unei ştiinţe matematice, pe care mă gândesc s-o denumesc „psihoistorie”, dar ştiu că nu pot şi mă tem că nimeni nu va putea vreodată.

Se opri.

Baley aşteptă, apoi întrebă cu blândeţe:

— Şi ce motiv ai avut ca să-l distrugi pe Jander Panell, dr. Fastolfe?

Fastolfe părea că nu a auzit întrebarea. În orice caz, nu răspunse. În schimb, spuse:

— Daneel şi Giskard ne fac din nou semn că totul e în ordine. Spune-mi, domnule Baley, ai vrea să mergem mai departe?

— Unde? întrebă Baley prevăzător.

— Înspre o locuinţă din vecinătate. În partea aceea, dincolo de luminiş. Spaţiul deschis te supără?

Baley îşi strânse buzele şi privi în acea direcţie, ca şi cum ar fi vrut să-i aprecieze influenţa:

— Cred că-l pot suporta. Nu prevăd nici un necaz.

Giskard, care era destul de aproape ca să audă, veni şi mai aproape. În lumina zilei, ochii lui nu aveau nici o strălucire:

— Domnule, pot să vă reamintesc faptul că în timpul călătoriei încoace aţi avut o mare neplăcere la aterizarea pe planetă?

Baley se întoarse spre el. Orice sentimente ar fi avut faţă de Daneel, oricât i-ar fi putut schimba atitudinea faţă de roboţi căldura unei colaborări trecute, acum era altceva. Găsea că mai primitivul Giskard e deosebit de respingător. Se căzni să înlăture grăuntele de mânie pe care-l simţea şi spuse:

— Pe navă am fost neprevăzător, băiete, pentru că eram peste măsură de curios. Am luat contact cu o imagine pe care n-o mai văzusem şi n-am avut timp de acomodare. Acum e altceva.

— Domnule, acum aveţi vreo neplăcere? Mă puteţi asigura?

— Dacă am sau nu, spuse Baley cu hotărâre (amintindu-şi că robotul era constrâns de Prima Lege şi încercând să fie politicos cu o bucată de metal a cărei unică grijă era, la urma urmei, bunăstarea lui Baley), nu contează. Am o datorie de îndeplinit şi asta nu se poate face dacă mă ascund la adăpost.

— Datoria dumneavoastră? întrebă Giskard, de parcă n-ar fi fost programat să înţeleagă cuvântul.

Baley privi iute înspre Fastolfe, dar acesta rămase pe loc şi nu interveni. Părea să asculte cufundat în gânduri, ca şi cum ar fi apreciat reacţia unui robot de un anumit tip într-o situaţie nouă, comparând-o cu relaţii, variabile, constante şi ecuaţii diferenţiale înţelese doar de el.

Sau aşa crezu Baley. Se simţea enervat că este supus unei observaţii de acest fel şi zise (poate prea tăios, îşi dădu seama):

— Ştii ce înseamnă „datorie”?

— Ceva care trebuie făcut, domnule, spuse Giskard.

— Datoria ta este să asculţi de Legile Roboticii. Fiinţele umane au şi ele legile lor — aşa cum tocmai spunea stăpânul tău, dr. Fastolfe — şi acestea trebuie respectate. Trebuie să fac ceea ce mi s-a indicat să fac. E important.

— Dar să mergeţi în câmp deschis, când nu sunteţi…

— Oricum, trebuie s-o fac. Poate că fiul meu va pleca într-o zi spre altă planetă, una mai puţin confortabilă decât asta, şi s-ar putea să stea în Exterior câte zile va avea de trăit. Dacă voi putea, voi merge cu el.

— Dar de ce să faceţi asta?

— Ţi-am spus. Consider că e datoria mea.

— Domnule, eu nu pot să nu respect Legile. Dumneavoastră puteţi să nu le respectaţi pe ale dumneavoastră? Pentru că trebuie să insist să nu…

— Pot să aleg să nu-mi fac datoria, dar nu aleg asta — iată constrângerea cea mai puternică, Giskard.

Se făcu linişte o clipă, apoi Giskard spuse:

— V-ar dăuna dacă aş reuşi să vă conving să nu ieşiţi în câmp deschis?

— În măsura în care aş simţi că nu-mi fac datoria, da.

— V-ar face mai rău decât orice neplăcere pe care aţi simţi-o afară?

— Mult mai rău.

— Vă mulţumesc pentru explicaţie, domnule, spuse Giskard, iar Baley îşi închipui că pe faţa inexpresivă a robotului se citeşte satisfacţia. (Tendinţa omenească de a personifica nu putea fi reprimată.)