Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Giskard se dădu înapoi şi acum vorbi dr. Fastolfe:

— A fost interesant, domnule Baley. Giskard avea nevoie de lămuriri, înainte de a şti cum să adapteze posibila reacţie pozitronică la cele Trei Legi sau, mai bine zis, cum trebuie să se adapteze singure aceste reacţii la situaţie. Acum ştie cum să se comporte.

— Am observat că Daneel n-a pus nici o întrebare, spuse Baley.

Fastolfe zise:

— Daneel te cunoaşte. A fost cu dumneata pe Pământ şi pe Solaria… Dar haide, mergem? Să mergem încet. Priveşte atent în jur şi, dacă vei voi să te odihneşti, să aştepţi sau, chiar, să te întorci, te rog să mă anunţi.

— Aşa voi face, dar care e scopul acestei plimbări? De vreme ce te aştepţi la unele neplăceri în ceea ce mă priveşte, nu cred că o sugerezi degeaba.

— Nu, spuse Fastolfe. Cred că vrei să vezi corpul neînsufleţit al lui Jander.

— Ca o chestiune de formă, da, dar nu prea cred că-mi va spune ceva.

— Sunt sigur, dar ai avea şi ocazia să pui întrebări persoanei care îl deţinea pe Jander la data tragediei. Sunt convins că ai vrea să vorbeşti şi cu altcineva, în afară de mine, despre această problemă.

Fastolfe înaintă încet, smulgând o frunză dintr-un arbust pe lângă care trecea, îndoind-o şi muşcând din ea. Baley îl privi curios, întrebându-se cum de puteau cei din Spaţiu să ducă la gură ceva netratat, neîncălzit şi chiar nespălat, dacă le era aşa frică de infecţii. Îşi aminti că pe Aurora nu se găsea nici un (chiar nici unul microorganism patogen, dar găsi că e, oricum, un gest respingător. Repulsia, ca atitudine, nu are premise raţionale, se gândi, gata să le ierte celor din Spaţiu comportarea faţă de Pământeni.

Nu! Dădea înapoi! Aici era altceva! Aici era vorba de fiinţe umane!

Giskard înaintă şi o luă la dreapta. Daneel rămase în urmă şi o luă la stânga. Soarele portocaliu al Aurorei (Baley abia îi observă nuanţa portocalie) era în spatele lui, călduţ, fără arşiţa soarelui de pe Pământ în timpul verii (dar ce climă şi ce anotimp erau în această parte a Aurorei acum?).

Iarba, sau orice ar fi fost (semăna cu iarba), era mai înaltă şi mai elastică decât şi-o amintea el de pe Pământ, iar solul era tare, de parcă n-ar fi plouat de mult.

Înaintau spre casa din faţa lor, probabil casa proprietarului temporar al lui Jander.

Baley auzi foşnetul făcut de un animal în iarbă în dreapta, ciripitul unei păsări într-un copac, undeva în spatele lui, zumzăitul insectelor pretutindeni în jur. Aceste animale, îşi spuse, aveau strămoşi ce trăiseră, cândva, pe Pământ. N-aveau de unde şti că bucata asta de pământ pe care trăiau nu era singura din lume pentru totdeauna şi dintotdeauna. Chiar pomii şi iarba se trăgeau din alţi pomi şi din altă iarbă, care crescuseră, cândva, pe Pământ.

Doar fiinţele umane puteau trăi în această Lume, ştiind că nu erau autohtone, ci se trăgeau din Pământeni — şi totuşi, cei din Spaţiu ştiau, într-adevăr, acest lucru, sau pur şi simplu îl ignorau? Va veni poate o vreme când nu vor mai şti deloc? Când nu-şi vor mai aminti din ce Lume au venit sau dacă a existat vreo Lume din care au venit?

— Dr. Fastolfe, zise el brusc, în parte pentru a întrerupe gândurile ce începuseră să-l apese, încă nu mi-ai spus ce motiv ai avut ca să-l distrugi pe Jander.

— Adevărat! Nu ţi-am spus! Acum, de ce crezi dumneata, domnule Baley, că m-am străduit să pun bazele teoretice ale creierelor pozitronice pentru roboţii cu aspect uman?

— Nu ştiu.

— Păi, gândeşte-te. Sarcina este de a proiecta un creier de robot cât mai apropiat de cel uman şi se pare că asta cere o oarecare înţelegere a poeziei…

Se opri, iar zâmbetul schiţat i se întinse pe toată faţa:

— Ştii, pe unii dintre colegii mei îi deranjează întotdeauna când le spun că, dacă o concluzie nu este echilibrată din punct de vedere poetic, nu poate fi adevărată din punct de vedere ştiinţific. Îmi răspund că nu ştiu ce înseamnă asta.

— Mi-e teamă că nici eu nu ştiu, zise Baley.

— Dar eu ştiu ce înseamnă. Nu pot să-ţi explic, dar simt explicaţia fără s-o pot exprima în cuvinte, şi, poate, de aceea am obţinut eu rezultate pe care colegii mei nu le au. Oricum, devin bombastic, ceea ce înseamnă că ar trebui să devin prozaic. Ca să imit un creier uman, când nu ştiu aproape nimic despre funcţionarea lui, mi-ar trebui foarte multă intuiţie — ceva care mi se pare că seamănă cu poezia. Şi aceeaşi intuiţie, care ar avea ca rezultat creierul pozitronic asemănător cu al omului, îmi va oferi, cu siguranţă, o nouă poartă spre cunoaşterea creierului uman în sine. Asta a fost credinţa mea — că prin asemănarea cu omul aş putea face măcar un pas mic înspre psihoistoria de care ţi-am vorbit.

— Înţeleg.

— Şi dacă aş reuşi să elaborez o structură teoretică, implicând un creier pozitronic asemănător cu al omului, aş avea nevoie de un corp asemănător cu al omului, pentru creier. Creierul singur nu există, înţelegi. El interacţionează cu corpul, aşa că un creier cu aspect uman într-un corp fără aspect uman ar deveni, într-o oarecare măsură, el însuşi neomenesc.

— Eşti sigur de asta?

— Foarte. N-ai decât să-l compari pe Daneel cu Giskard.

— Deci Daneel a fost construit ca model experimental, pentru a favoriza înţelegerea creierului uman?

— Chiar aşa. Două decenii am lucrat la asta, cu Sarton. Au fost numeroase eşecuri, pe care trebuia să le înlăturăm. Daneel a fost primul succes adevărat şi, bineînţeles, l-am păstrat pentru studii ulterioare şi — zâmbi strâmb, de parcă ar fi recunoscut o prostie — din simpatie. La urma urmei, Daneel poate înţelege noţiunea de datorie umană, în timp ce Giskard, cu toate virtuţile lui, se descurcă mai greu. Ai văzut.

— Şi şederea lui Daneel pe Pământ cu mine, acum trei ani, a fost prima lui misiunea oficială?

— Prima mai importantă, da. Când Sarton a fost omorât, am avut nevoie de un robot care să suporte bolile infecţioase de pe Pământ şi care să semene, totuşi, cu un om, ca să facă faţă prejudecăţilor Pământenilor faţă de roboţi.

— Ce coincidenţă uimitoare ca Daneel să fie la îndemână.

— Zău? Crezi în coincidenţe? Am senzaţia că, ori de câte ori a apărut o realizare revoluţionară, ca robotul cu aspect uman, a apărut şi o misiune care să necesite aplicarea ei. Asemenea misiuni au apărut, probabil, periodic, în toţi acei ani în care Daneel nu exista — şi pentru că nu exista Daneel, s-au folosit alte soluţii şi metode.

— Şi lucrările dumitale au izbutit, dr. Fastolfe? Acum înţelegi mai bine creierul omenesc?

Fastolfe începuse să meargă din ce în ce mai încet, iar Baley îşi potrivise paşii cu ai lui. Acum se opriseră, pe la jumătatea drumului dintre locuinţa lui Fastolfe şi cealaltă. Pentru Baley era cel mai greu deoarece era la fel de departe de adăpost în orice direcţie, dar îşi înăbuşi tulburarea, hotărât să nu-l provoace pe Giskard. Nu voia ca printr-o mişcare, un strigăt, sau chiar prin mimică, să stârnească dorinţa stânjenitoare a lui Giskard de a-l salva. Nu voia să fie săltat şi cărat la adăpost.

Fastolfe nu păru să înţeleagă problema lui Baley. Spuse:

— Nu se pune întrebarea dacă s-au făcut progrese în studiul minţii. Rămân dificultăţi enorme şi poate că acestea vor rămâne mereu, dar s-au făcut progrese. Totuşi…

— Totuşi?

— Totuşi, Aurora nu se mulţumeşte doar cu un studiu pur teoretic al creierului uman. Folosirea roboţilor cu aspect uman a avansat până la un punct cu care eu nu sunt de acord.