Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Baley nu intră. Se opri gânditor, apoi spuse:

— Dacă ai fi fost invitat să vorbeşti, Daneel, ai fi avut ceva de spus? Vreun comentariu pe care ai fi vrut să-l faci? Ţin la părerea ta, prietene. Daneel spuse, cu seriozitatea lui obişnuită:

— Singura remarcă pe care vreau s-o fac este că declaraţia doctorului Fastolfe, cum că ar fi avut un motiv excelent să-l scoată din funcţiune pe Jander, a fost neaşteptată pentru mine. Nu ştiu care ar putea fi motivul. Totuşi, oricare ar declara el că îi este motivul, ai putea să-l întrebi de ce n-a avut acelaşi motiv să-mi provoace mie o degajare mentală. Dacă se poate crede că el a avut un motiv să-l scoată din funcţiune pe Jander, de ce nu mi s-ar potrivi şi mie acelaşi motiv? Aş fi curios să aflu.

Baley îl privi pătrunzător, căutând automat o expresie pe un chip care nu era dotat pentru aşa ceva. Întrebă:

— Te simţi în pericol, Daneel? Simţi că Fastolfe reprezintă un pericol pentru tine?

Daneel spuse:

— În conformitate cu A Treia Lege, trebuie să-mi apăr propria existenţă, dar nu m-aş opune doctorului Fastolfe sau oricărei fiinţe umane, dacă ar fi de părere că existenţa mea trebuie să ia sfârşit. Aceasta este A Doua Lege. Ştiu totuşi că valorez mult, atât ca investiţie de materiale, muncă şi timp, cât şi ca importanţă ştiinţifică. Deci, ar trebui să-mi explice amănunţit motivele pentru care este necesar ca existenţa mea să ia sfârşit. Dr. Fastolfe nu mi-a spus niciodată nimic — niciodată, partenere Elijah — din care să reiasă că ar avea un asemenea gând. Nu cred că-i trece prin minte să pună capăt existenţei mele sau că a avut vreodată de gând să pună capăt existenţei lui Jander. O deviaţie pozitronică accidentală trebuie să-l fi terminat pe Jander şi ar putea, cândva, să mă termine şi pe mine. În Univers există întotdeauna o părticică de hazard.

Baley spuse:

— Tu spui aşa, dr. Fastolfe spune aşa şi eu cred aşa, dar greutatea este să-i convingem pe oameni să accepte acest punct de vedere.

Se întoarse posomorât înspre uşa Personalei şi întrebă:

— Intri cu mine, Daneel?

Expresia de pe chipul lui Daneel reuşi să pară amuzată:

— E măgulitor, partenere Elijah, să fii confundat cu un om în asemenea măsură. Bineînţeles că n-am nevoie.

— Bineînţeles. Dar poţi intra, oricum.

— Nu s-ar cuveni să intru. Roboţii nu au obiceiul să intre în Personală. Interiorul unei asemenea încăperi este absolut uman… Pe deasupra, aceasta este o Personală pentru o singură persoană.

— Pentru o singură persoană!

O clipă, Baley fu şocat. Îşi reveni, totuşi. Alte Lumi, alte obiceiuri! Acesta nu-şi amintea să fi fost descris în filmele-cărţi. Spuse:

— Deci la asta te-ai referit când ai spus că uşa se va deschide numai dacă nu este ocupată. Şi dacă este ocupată, aşa cum va fi imediat?

— Atunci nu se va deschide la o atingere din afară, desigur. Şi ţi se va respecta intimitatea. Fireşte, se va deschide la o atingere din interior.

— Şi dacă vreun musafir leşină, are un atac de cord când e înăuntru şi nu poate atinge uşa? Asta nu înseamnă că nimeni nu poate intra ca să-l ajute?

— Există moduri de a deschide uşa în caz de pericol, partenere Elijah, dacă este necesar.

Apoi, adăugă, vădit îngrijorat:

— Crezi că se va întâmpla ceva de felul ăsta?

— Nu, sigur că nu… Sunt doar curios.

— Voi fi chiar lângă uşă, zise Daneel neliniştit. Voi acţiona imediat, partenere Elijah, dacă aud ceva.

— Nu cred că ar trebui s-o faci.

Baley atinse uşa cu dosul mâinii şi aceasta se deschise imediat. Aşteptă câteva clipe să vadă dacă se închide. Nu se închise. Intră, apoi uşa se închise imediat.

Cât timp uşa fusese deschisă, Personala păruse o cameră destinată categoric acestui scop. O chiuvetă, o despărţitură (probabil prevăzută cu un duş), o cadă, un paravan transparent, după toate aparenţele cu un closet în spatele lui. Mai erau câteva dispozitive pe care nu le recunoscu. Presupuse că erau necesare pentru una dintre nevoile personale.

Avu puţin timp să observe toate astea, pentru că într-o clipă dispărură, iar el începu să se întrebe dacă, într-adevăr, existase acolo tot ce văzuse, sau dacă dispozitivele păruseră să existe doar pentru că el se aştepta să le vadă.

Când uşa se închise, camera se întunecă, deoarece nu avea fereastră. Când uşa se închise complet, camera se lumină din nou, dar nu reapăru nimic din ceea ce văzuse el. Era lumina zilei, iar el se afla în Exterior — sau, cel puţin, aşa părea. Deasupra era cerul liber, cu nori plutind pe el, prea ordonat ca să pară reali. Pretutindeni se vedea o întindere de verdeaţă, mişcându-se în acelaşi fel ordonat.

Simţi nodul obişnuit din stomac, pe care-l avea ori de câte ori se pomenea în Exterior — dar nu era în Exterior. Intrase într-o cameră fără fereastră. Trebuia să fie o şmecherie de la iluminat.

Privi drept în faţă şi păşi încet înainte. Ridică mâinile în faţă. Încet. Privind fix.

Mâinile atinseră un perete neted. Pipăi pe toate părţile. Atinse ceea ce păruse chiuvetă în clipa de vizibilitate de la început şi, luându-se după mâini, o văzu — slab, slab, în pofida senzaţiei copleşitoare de lumină.

Găsi robinetul, dar pe el nu curse apă. Pipăi înapoi şi nu găsi nimic să semene cu un robinet obişnuit care ar fi dat drumul la şuvoiul de apă. Găsi, în schimb, o fâşie lungă, cu un aspect ceva mai grosolan, care o detaşa din perete. În timp ce pipăia cu degetele, împinse uşor, pe dibuite, şi imediat verdeaţa, care se întindea mult dincolo de perete, fu străbătută de un şuvoi de apă, căzându-i de sus înspre picioare cu un plescăit puternic.

Sări speriat înapoi, dar apa se opri înainte de a-i ajunge la picioare. Nu încetă să curgă, dar nu ajunse pe podea. Întinse mâna. Nu era apă, ci o lumină ce dădea iluzia de apă. Nu-i udă mâna; nu simţi nimic. Dar ochii se încăpăţânau să vadă. Ei văzură apă.

Se uită după şuvoi în sus şi, în cele din urmă, dădu de ceva ce era apă — un fir subţire ieşind din robinet. Era rece.

Degetele găsiră din nou fâşia şi împinseră pe ici, pe colo, pe pipăite. Temperatura se schimbă imediat, iar el dădu de pata care făcea să curgă apă călduţă.

Nu găsi deloc săpun. Cam în silă, începu să-şi frece mâinile nesăpunite una de alta, sub ceea ce părea să fie un izvor natural, care ar fi trebuit să-l ude din cap până-n picioare, dar nu-l udă. Si, ca şi cum mecanismul ăsta îi putea citi gândurile sau, mai degrabă, de parcă s-ar fi luat după frecatul mâinilor lui, simţi că apa devine ca săpunul, în timp ce izvorul pe care-l vedea, dar nu-l vedea, făcea balonaşe, transformându-se în spumă.

Tot în silă, se aplecă deasupra chiuvetei şi îşi frecă faţa cu apa ca săpunul. Îşi simţi ţepii din barbă, dar ştia că, fără prospect, n-avea cum să transforme dispozitivele din această cameră în aparat de bărbierit.

Termină şi-şi ţinu mâinile sub apă, neajutorat. Cum să oprească săpunul? Nu trebuia să întrebe. Probabil că mâinile lui, dacă nu se mai frecau între ele sau pe faţă, comandau asta. Apa încetă să mai fie ca săpunul şi mâinile îi fură clătite de săpun. Îşi dădu cu apă pe faţă — fără să frece — şi se clăti. Fără să vadă şi cu neîndemânarea cuiva neobişnuit cu procedeul, reuşi să-şi ude bine cămaşa.

Prosoape? Hârtie?

Păşi înapoi, cu ochii închişi, cu capul puţin aplecat ca să nu-şi mai dea cu apă pe haine. Aparent, un pas înapoi era toată cheia, pentru că simţi un curent de aer cald. Stătu cu faţa în dreptul iui, apoi cu mâinile.